Ultimele cuvinte cautate:
DefinitiiSinonimeAntonimeExtensie cautare direct din browser
DEXro - DEX Online - Dictionar Explicativ Roman
Caută

Toate sursele
Definitii
Sinonime
Antonime
Traducere

Roman - Englez - Dictionar Roman Englez
Englez - Roman Dictionar Englez Roman - Dictionar Englez Roman


A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z

Toate definitiile

ORFÉVRU, orfevri, s. m. (Livr.) Meșter care lucrează orfevrărie; aurar. – Din fr. orfèvre.

ORGÁNIC, -Ă, organici, -ce, adj. 1. Care ține de structura, de esența, de funcțiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism1, constituind un întreg diferențiat și în același timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezultă din organizarea, din construcția insăși a unui lucru; esențial, lăuntric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (Și adv.; despre relații, legături) Analog legăturii care unește părțile unui organism1; indisolubil. 3. (Despre substanțe, materii, etc.) Care este alcătuit din carbon și hidrogen, uneori și din alte elemente chimice (oxigen, azot, etc.). ◊ Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile și derivații acestora. – Din lat. organicus, fr. organique

ORHIDÉE, orhidee, s. f. (La pl.) Nume dat unei familii de plante erbacee monocotiledonate, cu tulpină simplă, frunze alterne întregi, cu flori mari, colorate, cu trei petale, dintre care una se termină de obicei în formă de pinten răsucit (Orchidaceae); (și de la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pr.: -de-e] – Din germ. Orchidee, fr. orchidées.

ORJÁD s. n. (Înv.) Băutură răcoritoare preparată din sirop de orz sau de migdale. – Din fr. orgeat.

OROPSÍ, oropsesc, vb. IV. Tranz. 1. A asupri, a urgisi, a prigoni, a persecuta. 2. (Pop.) A izgoni, a alunga. ♦ A lăsa la voia întâmplării; a părăsi. 3. (Înv. și reg.) A certa, a ocărî, a blestema. [Var.: (reg.) horopsí vb. IV] – Et. nec.

OROPSÍT, -Ă, oropsiți, -te, adj. (Adesea substantivat) Asuprit, prigonit, urgisit; chinuit. ♦ Sărman; prăpădit, nenorocit; (despre copii) fără familie, părăsit. ♦ Lăsat la voia întâmplării, neîngrijit; uitat, părăsit. [Var.: (reg.) horopsít, -ă adj.] – V. oropsi.

ORTODÓX, Ă, ortodocși, -xe, adj. 1. Care ține de biserica creștină răsăriteană, de ortodoxie, care este conform cu doctrina acestei biserici; (despre persoane) care este adept al ortodoxismului. ♦ (Substantivat) Persoană de religie creștină răsăriteană. 2. Conform cu principiile tradiționale ale unei doctrine, ale unei dogme etc., considerată ca fiind singura adevărată; (despre oameni) care urmează cu fermitate (sau dogmatic) o asemenea doctrină. – Din ngr. orthódoxos, lat. orthodoxus, fr. orthodoxe.

ORTODOXÍE s. f. 1. Confesiune creștină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiția, cultul și organizarea bisericească fixate prin cele șapte sinoade ecumenice; p. ext. biserica ortodoxă; religia ortodoxă. 2. Conformitate, concordanță cu principiile tradiționale ale doctrinei bisericii creștine ortodoxe. – Din lat. orthodoxia, fr. orthodoxie.

ORTODRÓMĂ, ortodrome, s. f. Drumul cel mai scurt care leagă două puncte de pe suprafața Pământului. – Din germ. Orthodrome.




ORTOMÁN, -Ă, ortomani, -e, adj. (Mai ales în poezia pop.; adesea substantivat) 1. (Despre ciobani) Bogat (în turme). 2. (Despre haiduci) Chipeș, viteaz, mândru; ortomănos. 3. (Despre cai) Care aleargă bine; sprinten, focos. [Var.: iortomán, -ă, iortománi, -e adj.] – Et. nec.

ORTOMĂNÉSC, -EÁSCĂ, ortomănești, adj. (În poezia pop.) De ortoman, haiducesc. [Var.: iortomănésc, -eáscă, iortomănești adj.] – Ortoman + suf. -esc.

ORTOMĂNÉȘTE adv. (În poezia pop.) Cu curaj, voinicește. [Var.: iortomănéște adv.] – Ortoman + suf. -ește.

OTÁGIU, s. n. v. otaj.

OTÁJ, otaje, s. n. (Înv.) Ostatic, chezaș. [Var.: otágiu s. n.] – Din fr. otage.

OTCÚP, otcupuri, s. n. (Înv) Bun sau venit al statului dat în arendă. – Din rus. otkup.

OTÉL, oteluri (otele), s. n. V. hotel.

OXIMORÓN, oximorone, s. n. Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii. – Din fr. oxymoron.

OZENÉ, ozeneuri, s. n. Denumire dată obiectelor zburătoare neidentificate. [Var.: ozenéu s. n.] – Din o[biect] z[burător] n[eidentificat].

OZENÉU s. n. v. ozene.

OCÚLT, -Ă, oculți, -te adj. 1. Care aparține ocultismului, privitor la ocultism, de ocultism; ocultist (2), ocultistic (1). ♦ Științe oculte = doctrine și practici secrete care au ca obiect fenomene tainice, inaccesibile cunoașterii obișnuite. 2. Ascuns2, tainic, misterios. ♦ (Adverbial) Pe ascuns1, în taină. – Din fr. occulte.

OCULTÍSM s. n. Ansamblul științelor și al practicilor oculte; p. ext. concepțiile care stau la baza științelor oculte. – Din fr. occultisme.

OBÁDĂ, obezi, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn încovoiat care, împreunate, alcătuiesc partea circulară a unei roți de lemn (la car, la căruță, la moară etc.); p. gener. partea circulară a unei roți de lemn (peste care se montează șina. ♦ Partea periferică a roții unui autovehicul, peste care se montează cauciucul. 2. (La pl.) Instrument de tortură în evul mediu, alcătuit din două bucăți de lemn având fiecare câte o scobitură în formă de semicerc și care, închizându-se, imobilizau picioarele sau mâinile osândiților sau ale robilor; p. ext. cătușe, fiare. ◊ Expr. A pune (în) obezi = a subjuga. [Var.: (înv. și reg.) obeádă s. f.] – Din sl. obedŭ.

OBẤRȘIE, obârșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). 3. Locul de unde începe să se formeze albia unui râu; izvor. 4. Culme, muchie, vârf. – Din sl. obrŭšije.

OBEDIÉNT, -Ă, obedienți, -te, adj. (Livr.) Supus, ascultător. [Pr.: -di-ent] – Din lat. obediens, -ntis, it. obbediente.

ÓBERLIHT, oberlihturi, s. n. Porțiune dintr-o fereastră sau dintr-o ușă situată deasupra cercevelelor sau a canaturilor mobile și având deschidere separată, servind la iluminarea sau la aerisirea unei încăperi. ♦ Luminator. – Din germ. Oberlicht.

OBÍDĂ, obide, s. f. 1. (Pop.) Întristare adâncă, durere sufletească; mâhnire, amărăciune, jale; necaz; ciudă, mânie. 2. (Înv.) Nedreptate, asuprire; jignire, insultă, umilire. – Din sl. obida.

OBIECTIVÍSM s. n. 1. Atitudine de falsă obiectivitate, de pretinsă nepărtinire, de renunțare la orice luare de poziție, la orice apreciere critică în domeniul cunoștințelor sociale. 2. (Ieșit din uz) Obiectivitate (2). – Obiectiv + suf. -ism. Cf. germ. Objektivismus, rus. obĩektivizm.

OBIECTIVÍST, -Ă, obiectiviști, -ste, adj. 1. Care aparține obiectivismului (1), privitor la obiectivism, care manifestă obiectivism. 2. (Ieșit din uz) Obiectiv (I 2). – Obiectiv + suf. -ist. Cf. germ. Objektivist.

OBIECTUÁL, -Ă, obiectuali, -e, adj. (Livr.) 1. Care are natura unui obiect, care există independent de subiect; obiectiv (I 1), material. 2. Care aparține lucrurilor, obiectelor. [Pr.: -tu-al] – Din obiect.

OBLẤNC, oblâncuri, s. n. Partea de dinainte a șeii, mai ridicată și încovoiată. – Din sl. oblonkŭ.

 <<   <    1 2 3 4 5 6 7 8 9 10    >   >> 
pagina 4 din 67

 
Programare si administrare site Web Activ  |  Copyright (C) 2004-2018 DEX online. Copierea definitiilor este permisa sub licenta GPL , cu conditia pastrarii acestei note | Termeni si conditii