Toate definitiile
PISC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită strigătul caracteristic al unor păsări, mai ales al puilor de pasăre. – Onomatopee.
PISC2, piscuri, s. n. 1. Vârf ascuțit (și golaș) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capătul din față, ascuțit și încovoiat în sus, al unei ambarcații. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proțapul. – Et. nec.
PISC s. 1. v. vârf. 2. v. bot. 3. (TEHN.) furcă, (reg.) cârlig, grui, popârţac. (~ la car.) 4. (TEHN.) limbă, (reg.) splină. (~ la sanie.)
PISC s. v. bot, proră.
pisc (píscuri), s. n. – 1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.
pisc n., pl. urĭ (vsl. piskŭ, fluĭer, pol. ceh. pysk, bot, plisc. V. piscuĭ, plist și fistulă). Vîrf de munte. Cap (vîrf) de peninsulă. Partea din ainte [!] a căruțeĭ, a caruluĭ orĭ a săniiĭ. V. gruĭ 2.
pisc1 (reg.) interj.
pisc2 s. n., pl. píscuri