Toate definitiile

BUCEÁ, bucele, s. f. 1. Manșon de metal montat între două piese; bucșă. ♦ Căptușeală de fontă din interiorul unui butuc de roată (de car, de camion etc.). 2. Scobitură într-o piesă de lemn în care se îmbucă proeminența altei piese. – Lat. buccela „guriță”.

BUCEÁ s. (TEHN.) bucşă, (reg.) prisnel. (~ la osia carului.)

BUCEÁ s. v. brăţară, gât.

buceá (bucéle), s. f. – 1. Căptușeală metalică în interiorul unui butuc de roată. – 2. Cerc, manșon, inel în general. Var. buccea, boccea, bucșe(a), bocșa, bocie. Lat. bŭccella „guriță” (Candrea-Dens., 190; DAR); cf. it. buccella, prov. bucella „îmbucătură mică”. Rezultatul normal, bucea, pare a fi suferit influența pol. buks(a) „butucul roții” (› rom. bucșe), cf. Cihac, II, 31, și poate a lui boccea. În orice caz, etimonul nu este perfect clar (cf. Graur, BL, V, 90).

BUCEÁ, bucele, s. f. 1. Manșon de metal montat între două piese între care există o mișcare relativă, pentru a le proteja de uzură, sau între două piese asamblate rigid, pentru a ușura dezmembrarea. ♦ Manșon de fontă cu care se căptușește pe dinăuntru butucul roții (de car, de camion etc.). 2. Dispozitiv care îmbucă sau prinde o parte a unei unelte. – Lat. buccella „guriță”.

buceá f., pl. ele (dim. d. bucșă, nu d. lat. buccellla. dim. d. bucca, gură). Tub de fer care căptușește butucu roateĭ pin năuntru ca să nu se roadă de frecătură. Gura sfeșniculuĭ. Căcĭulă de metal care se pune la vârfu creionuluĭ ca să nu se rupă în buzunar.

buceá s. f., art. buceáua, g.-d. art. bucélei; pl. bucéle, art. bucélele