Toate definitiile
BÚNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; burcă1; (reg.) blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.
BÚNDĂ s. pieptar. (~ înflorată.)
búndă (búnde), s. f. – Haină îmblănită purtată de țărani. – Var. bo(a)ndră, bundră. Mag. bunda (Cihac, II, 486; Gáldi, Dict., 86); cf. sb., ceh., rut., pol., țig. bunda. Nu pare probabil ca pol. bunda să vină din rom., cum afirma Miklosich, Wander., 13. – Der. îmbondori (var. îmboldori), vb. (a înfofoli) coincid cu der. de la bondră; cf. Pușcariu, Dacor., I, 231.
BÚNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; (reg.) blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. (Reg.) Cojocel scurt, fără mâneci, din piele de miel, având pe față cusături din fire de lână colorată, pe care îl poartă țăranii și țărancele; pieptar. – Magh. bunda.
bóndă și boándă (est) și búndă (vest) f., pl. e (ung. rut. bunda). Vestă căptușită maĭ gros pe care o poartă țărancele. – În R.S. și bundaĭcă. În Trans. (Olt) bundă, o haină lungă de postav albastru pe care o poartă preuțiĭ. – Și bondíță, pl. e. V. becheș, bolero, ilic și cojoc.
búndă V. bondă.
búndă (reg.) s. f., g.-d. art. búndei; pl. búnde