Toate definitiile

BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Bună + voință (după lat. benevolentia).

BUNĂVOÍNŢĂ s. 1. afecţiune, cordialitate, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) căldură. (N-am simţit ~ lui obişnuită.) 2. amabilitate, atenţie, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat multă ~.) 3. v. serviabilitate. 4. v. amabilitate. 5. îngăduinţă, înţelegere, mărinimie, milă, (înv. şi pop.) milostenie, (înv.) priinţă, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. râvnă, silinţă, sârg, zel, (înv.) proeresis. (Arăta destulă ~, dar nu putea realiza mai nimic.)

bunăvoínță (atitudine binevoitoare) s. f., art. bunăvoínța, g.-d. art. bunăvoínței

BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare; îngăduință. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva); râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Din bună + voință (după lat. benevolentia).

bunăvoínță, bună-voínță saŭ búnă voínță f. Dispozițiune favorabilă față de cineva saŭ de ceva: grație bunăvoințeĭ luĭ saŭ buneĭ luĭ voințe.