Toate definitiile

CHÍNGĂ, chingi, s. f. 1. Fâșie de piele sau de țesătură de cânepă, cu care se fixează șaua pe cal. ◊ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slăbi (pe cineva) din chingi = a lăsa (pe cineva) mai liber. A-l ține (pe cineva) chingile = a fi, a se simți în putere, a fi în stare. 2. Cingătoare din piele sau de pânză. 3. Bară de lemn sau de metal care leagă părțile componente ale unui obiect, solidarizându-le și mărind rezistența obiectului. – Lat. *clinga (= cingula).

CHÍNGĂ s. 1. (CONSTR.) cătuşă, (reg.) cocoşlău, coţofană, găinar, martac, primblă, prinsoare, scleamă, limba-caprei. (~ la căpriorii casei.) 2. (CONSTR.) (reg.) cătuşă, cheotoare, încheietură. (~ la acoperişul casei.) 3. v. braţ. 4. v. spetează. 5. v. stinghie. 6. v. crivac. 7. (TEHN.) punte, (reg.) curmeziş, mijlocaş, pod, război. (~ la ferăstrău.)

CHÍNGĂ s. v. brâu, chimir, cingătoare, spetează, şerpar.

chíngă (chíngi), s. f. – 1. Cingătoare, brîu. – 2. Fîșie de piele cu care se fixează șaua pe cal. – 3. Curea, legătură. – 4. Gaică la haine și paltoane. – 5. Bară, stinghie. – 6. Fîșie de teren. – Var. cingă. Mr. vingă, vinglă, megl. cl’ingă. Lat. cingŭla (Diez, I, 27; Densusianu, Rom., XXIX, 330 și XXXIII, 276; Pușcariu 370; Candrea-Dens., 350; REW 1926; DAR); cf. alb. kjingëlë, it. cinghia, prov. cenha, fr. sangle, cat. singla, sp. cello și cincha (Corominas, I, 756). Fonetismul rom. prezintă o schimbare care se explică de obicei printr-o metateză anterioară rom. (lat. *clinga, după Candrea-Dens., și DAR), ipoteză infirmată de var. Mai curînd trebuie presupus că rezultatul normal de la cingula, rom. *cinghiă › *cinghe, pl. cinghi (cf. auricula › ureche, pl. urechi) a produs probabil, pe de o parte, metateza chingi cu sing. regresiv chingă, și pe de altă parte un sing. analogic cingă (DAR explică această ultimă formă ca pronunțare locală, în Mold., și ca reprezentant al unui lat. *clinga, în Trans.; cf. Pușcariu 370). Cf. totuși lat. *clinga › napol. chienga (Battisti, II, 944). Der. închinga (var. închingi, înching(i)ui), vb. (a încinge; a pune chinga); deschinga, vb. (a scoate chinga). Cf. cinge.

CHINGI s. pl. v. cleşte.

CHÍNGĂ, chingi, s. f. 1. Fâșie de piele (sau de țesătură de cânepă) cu care se strânge șaua calului. ◊ Expr. A strânge în chingi = a închinga strâns un cal; fig. a constrânge pe cineva, a lua din scurt. A slăbi din chingi = a lăsa chinga mai puțin strânsă; fig. a lăsa pe cineva mai liber. A-l ține (pe cineva) chingile = a fi, a se simți în putere, a fi în stare. 2. Cingătoare de piele sau de pânză cu care se încinge mijlocul oamenilor. 3. Bară de lemn sau de metal care leagă părțile componente ale unui obiect, întărindu-le. – Lat. *clinga (= cingula).

chíngă f., pl. ĭ (lat. clinga îld. cingla, cingula, cingulum, cingătoare; it. cinghia, cinga, pv. cenha, fr. sangle, sp. ceña. V. încing). Cingătoare care leagă șaŭa de cal. Traversă care unește alte doŭă pĭese în tîmplărie. Olt. Zăvor la ușă. Moșie lungă, curea, sfoară: o chingă de moșie. Fig. A strînge în chingĭ, a strînge chingile, a nu lăsa pe cineva să facă ceĭa ce tu nu vreĭ, a-l forța să fie supus. V. troc.

chíngă s. f., g.-d. art. chíngii; pl. chingi