Toate definitiile
CIUF, (1) ciufuri, s. n., (2, 3) ciufi, s. m. 1. S. n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2. S. m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau, p. ext., cu aspect neîngrijit. 3. S. m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez. – Et. nec.
CIUF adj. v. caraghios, ridicol.
CIUF s. 1. (pop.) hălăciugă. (Are un ~ de păr.) 2. (ORNIT.; Asio otus) (prin Olt.) ştiuhurez. 3. (ORNIT.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuş, scioi, tui, ţiuş. 4. v. huhurez.
ciuf s. și adj. (reg.) 1. (s.n.) păr mult și zbârlit, nepieptenat; hălăciugă. 2. (s.m.) bufniță, huhurez, ciuhurez. 3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit. 4. (s.n.) numele unui dans țărănesc. 5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic. 6. (reg.; s.m. și f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi. 7. (reg.; s.m. și f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).
ciuf (ciufi), s. m. – 1. Smoc de păr zbîrlit. – 2. Moț. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, sluțenie, persoană urîtă și caraghioasă. – 6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. – 7. Șarlatan, pungaș. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creație expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moțul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „șarlatan” prezintă aceeași asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csúf; dar același Pușcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf „moț” drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puțin probabilă der. din bg. čuch (Conev 54), și mai puțin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), și din sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57). Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s. f. (bufniță; sperietoare); ciuș, adj. (moțat); ciuș, s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s. m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harță, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-și bate joc de cineva; Trans., a înșela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă și huhurez. Nu este clară relația acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s. m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s. m. (tufiș, mărăciniș); și cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giufà, cu arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.
1) cĭuf m. (nsl. čuk, sîrb. čuk, alb. čuk, id. Rudă cu cĭuhă și cĭovică. Bern. 1, 163). Vest. Un fel de bufniță mică (scops Aldrovandi). Cĭuf de baltă, cĭuhurez cu moțurĭ micĭ (otus brachyótus). Adv. Cu chica cĭuf, cu păru cĭufulit. – Vechĭ și cĭuh. În nord cĭof, 1) bufniță, 2) om nesociabil (hursuz [!], posac, mocnit).
CIUF, (1) ciufuri, s. n., (2, 3) ciufi, s. m. 1. S. n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2. S. m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau, p. ext., cu aspect neîngrijit. 3. S. m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez. – Et. nec.
CIUF adj. v. caraghios, ridicol.
CIUF s. 1. (pop.) hălăciugă. (Are un ~ de păr.) 2. (ORNIT.; Asio otus) (prin Olt.) ştiuhurez. 3. (ORNIT.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuş, scioi, tui, ţiuş. 4. v. huhurez.
ciuf s. și adj. (reg.) 1. (s.n.) păr mult și zbârlit, nepieptenat; hălăciugă. 2. (s.m.) bufniță, huhurez, ciuhurez. 3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit. 4. (s.n.) numele unui dans țărănesc. 5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic. 6. (reg.; s.m. și f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi. 7. (reg.; s.m. și f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).
2) cĭuf n., pl. urĭ (long. zuppfa, de unde și it. ciuffo, moț; vsl. čupŭ, čubŭ, rus. čup, moț; sîrb. čupa, moț, čupati, a cĭupi; ung. csup, csuf, moț; alb. čupă, moț; ngr. tzúpa. V. tufă, țop 1. Cp. cu cep 1). Moț de păr care atîrnă (cum purta Napoleon I pe frunte). Bidinea mică orĭ proastă: un cĭuf de bidinea. V. gîță.
3) cĭuf, -ă adj. (ung. csúf și csuf, urît, hîd, groaznic. V. cĭuf 2 și cĭufulesc). Munt. Zbîrlit, cĭufulit, buhos, nepĭeptănat: o femeĭe cĭufă.
ciuf1 (pasăre, persoană) s. m., pl. ciufi
ciuf2 (smoc de păr) s. n., pl. ciúfuri