Toate definitiile

CONSISTÉNȚĂ, consistențe, s. f. Grad de densitate, de tărie, de soliditate a unui corp, a unei materii etc.; rezistența opusă de un corp sau de un material la deformare sau la sfărâmare. ♦ Tărie, soliditate, fermitate. – Din fr. consistance.

CONSISTÉNŢĂ s. 1. soliditate, tărie, (înv.) vârtoşie. (~ unei substanţe.) 2. v. coerenţă.

CONSISTÉNȚĂ s.f. 1. Stare a unui corp (mai ales a unui lichid) care are un anumit grad de densitate, de soliditate. ♦ Rezistență opusă de un corp la deformare, la sfărâmare; soliditate, tărie. 2. Calitate a unui sistem axiomatic de a nu conține o formulă oarecare în același timp cu negația ei. [Cf. it. consistenza, fr. consistance].

CONSISTÉNȚĂ s. f. 1. stare a unui corp care are un anumit grad de densitate. ◊ rezistență opusă de un corp la deformare, la sfărâmare. ◊ (fig.) soliditate, tărie; fermitate. 2. (mat.) coerență (2). 3. (log.) însușire a unui sistem axiomatic de a nu fi contradictoriu. (< fr. consistance, it. consistenza)

*consisténță f., pl. e (nlat. consistentia, fr. consistance. V. subsistență). Soliditate, rezistență: consistența ceriĭ e mică. Fig. Stabilitate, fixitate: spirit fără consistență.

consisténță s. f., g.-d. art. consisténței; pl. consisténțe