Toate definitiile

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt È™i ascuÈ›ită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piuliÈ›elor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiÈ›i răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simÈ›i frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care È™i-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-È™i pune pofta în cui = a renunÈ›a la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

CUI s. 1. (înv.) găvozd. (A bătut un ~ în perete.) 2. cui cilindric v. ştift; cui de siguranţă v. splint; cui spintecat v. splint. 3. v. ciocâlteu.

CUI s. v. colţ, fuscel, ic, măsea, pană, spiţă, treaptă, ţintă.

cúi (cúie), s. n. – 1. Piesă mică turtită la un capăt È™i ascuÈ›ită la celălalt, diblu. – 2. Crampon. – 3. Cuier, cîrlig. – 4. ÃŽnÈ›epătură, junghi. – Istr. cuñu. Lat. cuneus (PuÈ™cariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kuÅ„ (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. cunho. – Der. cuier, s. n. (suport pe care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu È›inte de lemn); cuiÈ™or, s. n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuiÈ™oare, s. f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias cornuti, Dianthus Carthusianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aromaticus). Cf. încuia, descuia.

cuĭ n., pl. cuĭe (lat. cúneus, it. cógno, pv. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. unho. V. cuneiform). Bucățică de metal orĭ de lemn care se înfige în lemn orĭ în zid ca să fixezĭ orĭ să atîrnĭ ceva. Fig. Necaz mare: am un cuĭ la inimă. Lucru care atrage atențiunea: cuĭu expozițiuniĭ franceze de la 1889 a fost turnu Eiffel. Cuĭu luĭ Pepelea, cuĭ pe care Pepelea îl avea în casa pe care o dăruise altuĭa și la care venea pe la mezu [!] nopțiĭ ca să-șĭ atîrne haĭna și, pin [!] urnare, nu-l lăsa să doarmă. De aicĭ vorba de ferește-te de cuĭ străin în casă. Cuĭ de rufe, prinzătoare de rufe. V. prinzătoare.

cui¹ s. n., pl. cúie

cui² pr. v. cíne