Toate definitiile

CĂLẤU, -IE, călâi, adj. (Reg.) 1. (Despre lemne) Verde, neuscat. ♦ (Despre fructe) Necopt. 2. Călduț. – Et. nec.

CĂLÂU adj. v. căldicel, căldişor, călduţ, încropit.

călî́ŭ, -î́ĭe adj., pl. m. și f. î́ĭ. Sud. Vîlced: lemne călîĭ. Nu destul de copt: grîne călîĭ. Molcuț: oŭă călîĭ. Căldicel: apă călîĭe.

CĂLẮU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Din țig. kalo „negru”.

CĂLĂU s. gâde, (rar) torţionar, ucigător, (înv. şi reg.) hingher, (reg.) hoher, (înv.) gealat, măcelar, speculator. (~ executa pe cei condamnaţi la moarte.)

călắu (călắi), s. m. – 1. Gîde. – 2. Tiran, asupritor. Țig. kalo „negru” și „țigan” (Miklosich, Zig., 229; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 272; Gáldi, Dict., 226); cf. rezervele lui Graur 132. Se explică prin împrejurarea că se recrutau călăi exclusiv dintre sclavii țigani, întrucît îndeletnicirea lor era considerată extrem de rușinoasă. Cf. și sp. caló, și probabil lat. med. caloforcium „furcă”, de unde fr. califourchon, în care primul element nu a fost explicat pînă acum (Littré și Dauzat îl consideră inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibilă der de la caballus; Gamillscheg presupune un *confurcium și Bloch-Wartburg recunoaște cuvîntul breton kall „testicule”). Cel mai probabil este că lat. caloforcium însemna, cum atestă glosele „furca gîdelui”. Pentru Lahovary 321, călău este cuvînt autohton, anterior invaziei indoeurop.

CĂLẮU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu execuția osândiților la moarte; gâde. ♦ Fig. Om rău care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Țig. kalo „negru”.

calắŭ m. (țig. kaló, Țigan, fiind-că ceĭ maĭ mulțĭ calăĭ de pe la noĭ eraŭ Țiganĭ). Est. Acela care ucide pe ceĭ condamnațĭ la moarte (în Buc. și „hingher”). Fig. Om crud. – În vest călăŭ. V. gîde și gelat.

călắŭ, V. calăŭ.

călắu s. m., art. călắul; pl. călắi, art. călắii