Toate definitiile

CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius.

CĂLĂRÉŢ s. 1. v. cavalerist. 2. (TEHN.) cavaler. (~ la o balanţă.)

Călăreţ ≠ pedestru

CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, s. m. și f. I. S. m. și f. Persoană care călărește. ♦ (Înv.) Călăraș. II. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) numele unor mici piese de fier prin care se trec firele la războiul de țesut; b) piesă mică de fir de platină, care se așază pe brațele unei balanțe analitice pentru a obține echilibrul; c) (la pl.) armături scurte într-o piesă de beton armat. – Lat. *caballaricius.

călăréț, -eáță s. și adj., pl. f. ețe (d. călare). Care umblă călare: un călăreț, o baterie călăreață. Figură în jocu de șah. La Romanĭ, cavaler, om din clasa care era între optimațĭ și plebe.

călăréț adj. m., s. m., pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțe