Toate definitiile

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel. ♦ Tranz. A da unei ființe sau unui lucru o notă aparte, specifică, a face să se deosebească de alții. 2. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți); a se distinge, a se remarca, a se evidenția. 3. Tranz. A recunoaște un lucru sau o ființă dintre altele asemenea; a desluși, a discerne, a distinge. [Pr.: de-o-] – De⁴ + osebi.

DEOSÉBI adv. v. aparte, deosebit, separat.

DEOSEBÍ vb. 1. a desluşi, a diferenţia, a discerne, a discrimina, a distinge, (înv. şi pop.) a osebi, (Ban., Transilv. şi Maram.) a deschilini, (fig.) a cerne. (Poate ~ cu uşurinţă binele de rău.) 2. v. diferi. 3. v. remarca.

DEOSEBÍ vb. v. despărţi, izola, separa.

A (se) deosebi ≠ a semăna

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. ~ [Var.: (reg.) deosibí vb. IV] – Din [în]deosebi.

deosebésc și (vest) ibésc (eo 2 silabe) v. tr. (din maĭ vechĭu osebesc și usebesc, d. vsl. osobiti sen și osebiti sen, a se deosebi. V. deosebĭ). Separ, despart: a deosebi oile de capre. Disting, cunosc, văd: e întuneric și nu deosebesc cîțĭ oamenĭ sînt. Fac deferență, deosebire: Dumnezeŭ nu deosebește buniĭ de răi și ploŭă peste toțĭ. V. refl. Mă disting, mă văd: ningea așa de tare în cît nu se maĭ deosebea satu. Difer, nu semăn: măgaru, deși seamăn cu calu, se deosebește în multe.

deosébĭ (în) loc. adv. (de și vsl. osobi, osobĭ, osobe, pentru sine, separat, d. sobĕ care vine din svoĭ, al săŭ, propriŭ, sebĕ, luĭ, sîrb. o sebi, p. sine, osobit, deosebit. V. slobod). Rar. În special, cu deosebire, maĭ ales. – În Cod. Vor. usebĭ, la o parte, deosebit.

deosebí (a ~) (de-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deosebésc, imperf. 3 sg. deosebeá; conj. prez. 3 să deosebeáscă