Toate definitiile

DEZNĂDĂJDUÍRE s. f. Faptul de a deznădăjdui; p. ext. deznădejde. ◊ Loc. vb. (Înv.) A aduce (pe cineva) la (sau în) deznădăjduire = a deznădăjdui; a exaspera. – V. deznădăjdui.

DEZNĂDĂJDUÍRE s. v. desperare, deznădejde.

Deznădăjduire ≠ nădăjduire

deznădăjduíre s. f., g.-d. art. deznădăjduírii