Toate definitiile
FIU, fii, s. m. 1. Persoană de sex bărbătesc, considerată în raport cu părinții săi; copil1, fecior, băiat. ♦ (La voc.) Termen afectuos cu care se adresează cineva mai în vârstă unei persoane mai tinere de sex bărbătesc. 2. Fig. Cetățean, membru al unei colectivități (de care acesta se simte foarte atașat). – Lat. fîlius.
FIU s. 1. băiat, copil, fecior, (înv. şi pop.) făt, (Ban.) cocon. (Are tata trei ~.) 2. (art.) v. junior.
fíu (fíi), s. m. – Copil, băiat (considerat în raport cu părinții). – Mr. h’il’u, megl. il’u, istr. fil’. Lat. fῑlius (Pușcariu 618; Candrea-Dens., 588; REW 3303; DAR), cf. it. figlio, fr. fils, sp. hijo, port. filho. Cf. și fie. Der. firesc, adj. (filial); înfia, vb. (a adopta). – Der. neol. (din fr.) filial, adj.; filiați(un)e, s. f.; afilia, vb. Din rom. provine rut. fil (Miklosich, Wander., 15).
fiŭ, în vechime fiĭ, pl. fiĭ, articulat fiiĭ (lat. filius, it. figlio, fr. fils, sp. hijo, pg. filho). Băĭat, copil, în raport cu părințiĭ: Marcu a fost fiu luĭ Cicerone. Termin [!] de simpatie adresat de un bătrîn unuĭ tînăr orĭ de un preut [!] unuĭ civil: ascultă, fiule! Descendent, nepot: fiiĭ Romanilor. Om în raport cu locu luĭ natal: acest deputat e fiu orașuluĭ care l-a ales. Fiu luĭ Dumnezeŭ, Ĭisus Hristos. Fiu poporuluĭ, om ĭeșit din popor. Fiu operelor luĭ, om înălțat pin [!] el singur. V. fiică.
fiu1 [pron. fiu] s. m., art. fíul; pl. fii, art. fíii (fi-ii)
fiu2 vb. v. fi
fíu-miu/fíi-miu (-tu, -su) (pop., fam.) s. m. + adj. pr.