Toate definitiile

FURÁ, fur, vb. I. Tranz. 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără nici un drept de la cineva, păgubindu-l; a hoți, a jefui, a prăda. ◊ Loc. adj. De furat = care a fost luat prin furt. ◊ Expr. Pe furate(le) = prin furt, prin răpire, prin hoție. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva pe furiș (cu dragoste). A fura (cuiva) o sărutare (sau un sărut) = a săruta pe furiș sau prin surprindere, fără voia persoanei respective. A fura meseria (cuiva) = a-și însuși pe apucate o meserie de la cineva (văzând cum o face și imitându-l). A fura inima (cuiva) = a fermeca, a încânta pe cineva. A fura (cuiva) ochii (sau vederile) = a orbi pe cineva; fig. a fi îndrăgostit. ♦ A răpi pe cineva. ♦ Fig. A lua pe neașteptate, pe nesimțite; a cuprinde. ◊ Expr. A-l fura (pe cineva) somnul = a adormi. A-l fura (pe cineva) gândurile = a cădea pradă gândurilor, a medita îndelung. ♦ Refl. (Neobișnuit) A pleca pe furiș; a fugi. 2. Fig. A fermeca, a vrăji. [Formă gramaticală: (în loc.) furate, furatele] – Lat. furare.

FURÁ vb. 1. a-şi însuşi, a lua, a sustrage, (rar) a hoţi, (reg.) a şuchea, a şuchiri, (prin Transilv.) a ciuşdi, (prin Bucov.) a hărşni, (Mold.) a paşli, (Transilv.) a pili, (înv. şi fam.) a sfeterisi, (înv., în Transilv.) a şpilui, (fam.) a ciordi, a subtiliza, a şparli, a şterge, a şterpeli, (arg.) a mangli, a panghi, a şucări, a şuti. (A ~ un stilou.) 2. v. prăda. (L-au ~ hoţii.) 3. v. pungăşi. 4. a-şi însuşi, a sustrage, (fam.) a şterpeli, (arg.) a furgăsi, a furlua. (A ~ un bun străin.) 5. v. răpi.

FURÁ vb. v. fofila, furişa, strecura.

furá (fúr, furát), vb. – 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține alcuiva, a hoți, a jefui. – 2. A fermeca, a vrăji, a fascina. – 3. A răpi. – 4. A se strecura, a se prelinge. – Mr., megl., istr. fur. Lat. fūrāre (Pușcariu 677, Candrea-Dens., 690; REW 3591; DAR), cf. it. furare, prov. furar, Cf. fur, furt. Der. furat, s. n. (faptul de a fura, hoție, îndeletnicire a hoților); furător, adj. (care te fură, seducător, răpitor); furătură, s. f. (hoție, furat); furăciune, s. f. (Basar., furt, hoție); furgăsi, vb. (a șterpeli), compunere hazlie de la fura și găsi; furlua, vb. (a șterpeli), compunere hazlie cu lua; furgăseală, s. f. (furat); furiș, adv. (pe ascuns, tiptil; adj., clandestin); furișa, vb. (a se strecura pe nesimțite). – Din rom. provine săs. furisch.

2) fur, a -á v. tr. (lat. fûrare, it. furare, pv. furar). Ĭaŭ, răpesc pe ascuns orĭ cu forța: hoțiĭ aŭ furat baniĭ, caiĭ; Țiganiĭ fură copiĭ. Fig. Răpesc, cuprind pe nesimțite: pe păzitor l-a furat somnu. A fura inima cuĭva, a face să fiĭ ĭubit de el. A fura o ideĭe, a o prezenta ca a ta. Hoțu fură și jură, hoțu protestează chear [!] cînd îl prinzĭ furînd. V. refl. Vechĭ. A te substrage [!] pe furiș: o samă de Moscalĭ s´aŭ furat noaptea și aŭ fugit peste șanț (Nec. 2, 389).

furá (a ~) vb., ind. prez. 3 fúră