Toate definitiile
GHIOCÉL, ghiocei, s. m. Mică plantă erbacee perenă cu frunze liniare, cu o singură floare, albă, în formă de clopoțel, aplecată în jos, care înflorește primăvara foarte timpuriu; aișor (Galanthus nivalis). [Pr.: ghi-o-] – Cf. ghioc1.
GHIOCÉL s. (BOT.) 1. (Galanthus nivalis) (reg.) aişor, clopoţei (pl.), coconei (pl.), cocorei (pl.), primăvăriţă, primăvăruţă, pur, (Olt.) tontoroşel. 2. ghiocei-mari (Leucojum aestivum) = (reg.) luşce (pl.), noduţe (pl.), omătuţe (pl.).
GHIOCÉL s. v. narcisă, roşăţea.
ghiocél m., pl. eĭ (d. ghioc 2. Cp. și cu germ. sas. glöckchen, clopoțel, ghiocel). O mică plantă erbacee amarilidee bulboasă (galanthus nivalis) care înflorește în Februariŭ și Martie și face o singură floare albă mirositoare aplecată în jos (din care cauză, în est, se numește clopoțel. Se numește și brîndușă și primăvăriță). O varietate a eĭ se numește și ghiocel de toamnă (amarvilis lútea). Zglăvoc, albăstriță. V. brebenel.
ghiocél (ghi-o-) s. m., pl. ghiocéi, art. ghiocéii