Toate definitiile

GÂND, gânduri, s. n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. ÃŽi treceau multe gânduri prin cap. ◊ Expr. A frământa (sau a apăsa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-È™i lua (sau a-È™i muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunÈ›a la orice speranță. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau căzut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediată. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a È™ovăi. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-È™i face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. ÃŽnchipuire, imaginaÈ›ie, fantezie; inspiraÈ›ie. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetării; minte; memorie. I-a ieÈ™it din gând. ◊ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am aÈ™teptat la asta, n-am crezut că se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te aÈ™tepÈ›i. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. IntenÈ›ie, plan. A venit cu gând bun. ◊ Expr. A-È™i pune în gând = a lua hotărârea să... A pune (cuiva) gând rău = a avea intenÈ›ii rele față de cineva. A-l bate (sau a-l paÈ™te etc.) gândul = a intenÈ›iona, a plănui să... 5. Convingere, părere. 6. Voie, dorință, plac. Toate s-au făcut după gândul lui. – Din magh. gond.

GÂND s. 1. v. minte. 2. v. concepţie. 3. v. închipuire. 4. v. intenţie.

GÂND s. v. îndemn, îndrumare, învăţătură, povaţă, povăţuire, sfat, vorbă.

gînd (gấnduri), s. n. – 1. Idee. – 2. MeditaÈ›ie, reflecÈ›ie. – 3. Preocupare, grijă. – 4. Opinie, părere. – 5. IntenÈ›ie, hotărîre. – 6. Spirit, inteligență. Mag. gond (Cihac, II, 500; Gáldi, Dict., 90; DAR). Sec. XVII. – Der. gîndi, vb. (a se gîndi, a medita, a reflecta; a fi de părere, a considera, a avea intenÈ›ia, a-È™i propune); gîndire, s. f. (gînd, idee; reflecÈ›ie); negîndire, s. f. (înv., lipsă de gîndire); gînditor, adj. (meditativ, preocupat); gîndului, vb. (a gîndi), în Mold., rar, direct din mag. gondolni; îngîndura, vb. (a pune pe gînduri, a îngrijora).

gînd n., pl. urĭ (ung. gond, grijă, atențiune). Cuget, minte: o ideĭe mĭ-a trecut pin [!] gînd. Intențiune, scop: gîndu hoțuluĭ e să fure. A sta pe gîndurĭ, 1) a te gîndi adînc, 2) a fi nehotărît. A cădea pe gîndurĭ, a te lua de gîndurĭ, a începe să te gîndeștĭ cu neliniște, fără speranță. A fi dus pe gîndurĭ, a te gîndi adînc, a visa. A avea de gînd să, a avea intențiunea de a. Cu gînd să, cu intențiunea de a. A-țĭ da cu gîndu că, a te gîndi că. Mă bate gîndu să, aș avea de gînd să. A-țĭ zice în gînd, a cugeta în tine fără să vorbeștĭ. În gînd, în minte numaĭ, nevorbind. Gînd la gînd, într´un gînd, cu aceĭașĭ intențiune. Nicĭ gînd (nu e), nicĭ pomeneală nu e (nicĭ urmă) de cutare lucru (dacă există saŭ se poate face): Maĭ este mîncare? Nicĭ gînd!

gând s. n., pl. gấnduri