Toate definitiile

INTONÁŢIE s. 1. v. inflexiune. 2. v. ton.

INTONÁȚIE s.f. 1. Modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cântarea unei bucăți vocale. [Gen. -iei, var. intonațiune s.f. / cf. it. intonazione, fr. intonation].

INTONÁȚIE, intonații, s. f. 1. (Muz.) Emitere (corectă) a înălțimii unui sunet. 2. Variație de înălțime a vocii în timpul vorbirii, interpretării unui text etc.; inflexiune, ton, accent. [Var.: (rar) intonațiúne s. f.] – Din fr. intonation.

INTONÁȚIE s. f. 1. modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (muz.) manieră de a intona un sunet cu vocea, sau cu un instrument. (< fr. intonation)

*intonațiúne f. (d. lat. intonare, a intona). Modu de a intona cu vocea saŭ cu un instrument. Tonu pe care ți-l ĭeĭ cînd vorbeștĭ orĭ citeștĭ cu voce: a-țĭ varia intonațiunile. – Și -áție.

intonáție (-ți-e) s. f., art. intonáția (-ți-a), g.-d. art. intonáției; pl. intonáții, art. intonáțiile (-ți-i-)