Toate definitiile

ipotécă (ipotéci), s. f. – Drept pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanție. Gr. ὑποθήϰη (sec. XIX), și apoi din fr. hypothèque. – Der. (h)ipoteca, vb. (a pune ipotecă); (h)ipotecar, adj. (care are drept de ipotecă).

IPOTÉCĂ, ipoteci, s. f. Drept real pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanție de la debitor, în cazul când acesta nu își plătește în termen datoria. – Din fr. hypothèque.

IPOTÉCĂ s. (JUR.) (pop.) zălog. (Are o ~ pe casă.)

IPOTÉCĂ s.f. Drept real care grevează un imobil, un teren etc. al cărui proprietar l-a dat ca garanție creditorului său; faptul de a ipoteca. [Cf. fr. hypothèque, lat. hypoteca, gr. hypoteke].

IPOTÉCĂ s. f. mod de garantare cu bunuri imobiliare (clădiri, terenuri etc.) a unui credit. (< fr. hypothèque, lat. hypotheca, gr. hypotheke)

*ipotécă f., pl. ĭ (vgr. ῾ypothéke, depozit, amanet, d. ῾ypotithemi, pun dedesupt [!]; lat. hypothéca. V. teacă). Jur. Amanetarea unuĭ imobil, drept dat creditoruluĭ asupra unuĭ imobil al debitoruluĭ luĭ și care nu se perde [!] dacă debitoru vinde orĭ lasă altuĭa acest imobil.

ipotécă s. f., g.-d. art. ipotécii; pl. ipotéci

IPOTECÁ, ipotechez, vb. I. Tranz. A supune un bun imobil unei ipoteci. – Din fr. hypothéquer.

IPOTECÁ vb. (JUR.) (înv.) a supune. (A ~ un imobil.)

IPOTECÁ vb. I. tr. A supune (un imobil etc.) unei ipoteci. [P.i. 3,6 -chează. / cf. fr. hypothéquer].

IPOTECÁ vb. a supune (un imobil etc.) unei ipoteci. (< fr. hypothéquer)

*ipotechéz, a -cá v. tr. (d. ipotecă; fr. hypothéquer). Jur. Pun ipotecă: șĭ-a ipotecat casa ca să capete banĭ cu împrumut. Fig. Angajez, leg: a ipoteca viitoru.

ipotecá (a ~) vb., ind. prez. 3 ipotecheáză