Toate definitiile
LÁIBĂR, laibăre, s. n. 1. Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci; lăibărac. 2. Manta lungă și largă pe care o purtau odinioară boierii. – Din săs. leibel.
LÁIBĂR s. mintean, surtuc, (reg.) lăibărac, (prin Mold.) baibarac, (Tpansilv., Ban. şi Mold.) căput. (~ purtat de ţărani.)
LÁIBĂR s. v. jiletcă, pieptar, vestă.
láibăr (láibăre), s. n. – 1. Vestă, jiletcă. – 2. Veșmînt lung, caracteristic unor evrei din Orient. Săs. leibel (Borcea 195). – Der. laibărac, s. n. (veston, scurtuc), din germ. Leiberrock, prin substituire cu suf. -ac (Pușcariu, Jb., XVIII, 118).
láĭbăr n., pl. ere (sas. leibel, dim. d. leib, corp). Trans. Vestă blănită. Olt. Mintean, tunică. Munt. Haĭnă femeĭască maĭ largă de umblat pin [!] casă (camizolă, matineŭ). Mold. Iron. Haĭnă lungă și largă de umblat pin casă, maĭ ales halat jidănesc: acest palton e curat laĭbăr jidănesc! – În Dor. lăĭbru, pl. urĭ și e.