Toate definitiile
poléi (poléiuri), s. m. – Busuiocul-cerbilor (Mentha pulegium). – Var. polai. Lat. pulegium, prin intermediul sl., cf. slov., ceh., pol., rus. polej (Cihac, II, 274; Tiktin), mag. polaj.
POLÉI1, poleiuri, s. n. Strat subțire de gheață, continuu și neted, care acoperă uneori porțiuni din suprafața solului, arborii sau obiectele care se află în aer liber și care este format prin înghețarea apei provenite din ploaie sau din topirea zăpezii. ♦ Fig. Strălucire, lustru, luciu. ♦ (Reg.) Promoroacă, chiciură. – Din polei2 (derivat regresiv).
POLEÍ2, poleiesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur sau de argint în scopul protejării sau al înfrumusețării; a sufla cu aur sau cu argint. ♦ A înveli într-o foiță subțire de staniol, de hârtie colorată etc. 2. Tranz. și refl. Fig. A străluci sau a face să strălucească; a (se) învălui într-o lumină aurie sau argintie. ♦ Tranz. A înfrumuseța, a prezenta într-o lumină strălucitoare o situație, un aspect, o idee, o împrejurare etc. – Din sl. polijati.
POLÉI s. (MET.) gheţuş, (înv. şi reg.) polediţă, (reg.) poleială, policie, sticluş. (Afară e ~.)
POLEÍ vb. a sufla, (înv. şi pop.) a spoi. (A ~ un obiect cu aur.)
poléi1 s.m. (reg.) plantă asemănătoare cu busuiocul, ce crește prin luminișurile pădurii; busuiocul-cerbilor.
poléi2 s.m. pl. (reg.) nume dat unor ființe supranaturale din basme.
POLÉI s. v. apărătoare, chiciură, promo-roacă.
1) poléĭ m., pl. tot așa (nsl. ceh. pol. polej, rus. poléĭ, germ. polei, ung. nsl. polaj, d. lat. pulejum și pulegium, de unde vine și it. puleggio și poleggio, fr. pouliot). Trans. Un fel de mintă care crește pin [!] bălțĭ și care se întrebuințează în medicină ca stimulant și stomahic [!] (méntha pulégium saŭ pulégium vulgáre). – Se numește și busuĭocu cerbilor.
2) poléĭ n., pl. eĭurĭ și eĭe (d. vsl. polediti sen, a se acoperi cu gheață, d. ledŭ, gheață; sîrb. bg. paledica, poleĭ, de unde vine și polégniță, -cniță și póliviță în Ban. Trans.). Gheață supțire [!] care provine dintr´o ploaĭe măruntă care îngheață îndată ce se depune pe petre [!], ramurĭ ș. a. – Și políce f. (Mold. Rar).
poleĭésc v. tr. (vsl. po-lĭeĭon, revărs, politi, a revărsa. V. leit). Acoper [!] cu poleĭală, cu văpsea [!] aurie saŭ argintie: a polei cu aur, cu argint. Fig. Cĭoplesc, civilizez: acest om s´a poleit pin [!] lume.
!poléi1 s. n., art. poléiul; pl. poléiuri
poleí2 (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poleiésc, imperf. 3 sg. poleiá; conj. prez. 3 să poleiáscă
POLÉI s. v. apărătoare, chiciură, promo-roacă.
POLÉI1, poleiuri, s. n. Strat subțire de gheață, continuu și neted, care acoperă uneori porțiuni din suprafața solului, arborii sau obiectele care se află în aer liber și care este format prin înghețarea apei provenite din ploaie sau din topirea zăpezii. ♦ Fig. Strălucire, lustru, luciu. ♦ (Reg.) Promoroacă, chiciură. – Din polei2 (derivat regresiv).
POLEÍ2, poleiesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur sau de argint în scopul protejării sau al înfrumusețării; a sufla cu aur sau cu argint. ♦ A înveli într-o foiță subțire de staniol, de hârtie colorată etc. 2. Tranz. și refl. Fig. A străluci sau a face să strălucească; a (se) învălui într-o lumină aurie sau argintie. ♦ Tranz. A înfrumuseța, a prezenta într-o lumină strălucitoare o situație, un aspect, o idee, o împrejurare etc. – Din sl. polijati.
POLÉI s. (MET.) gheţuş, (înv. şi reg.) polediţă, (reg.) poleială, policie, sticluş. (Afară e ~.)
POLEÍ vb. a sufla, (înv. şi pop.) a spoi. (A ~ un obiect cu aur.)
poléi1 s.m. (reg.) plantă asemănătoare cu busuiocul, ce crește prin luminișurile pădurii; busuiocul-cerbilor.
poléi2 s.m. pl. (reg.) nume dat unor ființe supranaturale din basme.
poleí (poleiésc, poleít), vb. – A suri, a acoperi cu un strat subțire de metal. Megl. puliăés, puliăiri. Sl. polijati „a risipi” (Tiktin). Legătura cu gr. ψυλλεῖον printr-o var. ionică σπυλλήïον (Diculescu, Elementele, 484), e improbabilă. Cf. lei. – Der. poleială, s. f. (aurire; lustru superficial; foiță de metal, strălucire); poleitor, s. m. (cel care poleiește); poleitură, s. f. (poleire; obiect poleit); polei, s. n. (strat subțire de gheață), cf. sl. polediti sę „a se acoperi cu polei” și polegniță.
1) poléĭ m., pl. tot așa (nsl. ceh. pol. polej, rus. poléĭ, germ. polei, ung. nsl. polaj, d. lat. pulejum și pulegium, de unde vine și it. puleggio și poleggio, fr. pouliot). Trans. Un fel de mintă care crește pin [!] bălțĭ și care se întrebuințează în medicină ca stimulant și stomahic [!] (méntha pulégium saŭ pulégium vulgáre). – Se numește și busuĭocu cerbilor.
2) poléĭ n., pl. eĭurĭ și eĭe (d. vsl. polediti sen, a se acoperi cu gheață, d. ledŭ, gheață; sîrb. bg. paledica, poleĭ, de unde vine și polégniță, -cniță și póliviță în Ban. Trans.). Gheață supțire [!] care provine dintr´o ploaĭe măruntă care îngheață îndată ce se depune pe petre [!], ramurĭ ș. a. – Și políce f. (Mold. Rar).
poleĭésc v. tr. (vsl. po-lĭeĭon, revărs, politi, a revărsa. V. leit). Acoper [!] cu poleĭală, cu văpsea [!] aurie saŭ argintie: a polei cu aur, cu argint. Fig. Cĭoplesc, civilizez: acest om s´a poleit pin [!] lume.