Toate definitiile

RAȚIÚNE, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaște, de a gândi logic, de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; p. ext. judecată, minte. ♦ Treapta a doua a cunoașterii, caracterizată prin faptul că operează cu noțiuni, judecăți și raționamente. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație (2). [Pr.: -ți-u-] – Din lat. ratio, -onis.

RAŢIÚNE s. 1. v. minte. 2. v. inteligenţă. 3. v. judecată. 4. gândire, intelect, înţelegere, judecată, minte, (fig.) cap. (Are o ~ extrem de limpede.) 5. judecată, minte, (rar) cunoştinţă, (pop. şi fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală.) 6. judecată, minte, raţionament, (înv.) socoătă, socoteală, socotinţă. (Are o ~ sănătoasă.) 7. chibzuială. 8. v. justificare. 9. v. rost. 10. v. semnificaţie. 11. v. cauză.

Raţiune ≠ nebunie

RAȚIÚNE s.f. 1. Facultate a omului de a cunoaște, de a înțelege și de a judeca; judecată, gândire; inteligență. 2. Temei, justificare, motiv. ◊ Rațiunea de a fi (a unui lucru). 3. V. rație. [Pron. -ți-u-. / < lat. ratio, cf. fr. ration, it. ragione].

RAȚIÚNE s. f. 1. facultate a omului de a cunoaște, operând cu noțiuni, judecăți, raționamente, de a pătrunde dincolo de aparențele lucrurilor și fenomenelor; judecată, gândire; inteligență. 2. motiv, cauză, justificare, temei. ♦ ~ de stat = teorie politică și diplomatică potrivit căreia interesele generale primează asupra oricăror considerente de drept sau morală. ♦ ~ a de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică existența (unui lucru). ♦ scop, țel. (< lat. ratio)

rațiúne (rațiúni), s. f. – Judecată, gîndire. Lat. rationem (sec. XIX). Este dubletul lui rație, s. f. (porție), care se folosește doar în matematică cu sensul de „judecată” (media și extrema rație). – Der. (din fr., dar adaptate la baza lat.) raționa, vb.; rațional, adj.; raționalism, s. n.; raționament, s. n. Cf. și alt dublet, rezon, s. n., din fr. raison, der. rezonabil, adj., din fr. raisonnable.

*rațiúne f. (lat. rátio, -ónis, d. reri, ratus sum, a crede, a socoti; fr. raison. V. rată, ratific, rezon). Judecată, facultatea de a distinge adevăru: a perde [!] rațiunea, omu e un animal dotat cu rațiune, rațiunea se opune instinctuluĭ. Bun simț, judecată dreaptă: un avar fără rațiune, un om cu rațiune. Argument, cauză, motiv, drept, dreptate: dacă n´aĭ reușit, nu e o rațiune să nu maĭ încercĭ. Cauză, motiv, socoteală, considerațiune, interes: a fost expulsat din rațiunĭ de stat (V. rezon). Cantitate saŭ porțiune socotită (măsurată), vorbind de mîncare și băutură (fr. ration): rațiunea zilnică a unuĭ soldat, a unuĭ cal. (Uniĭ zic ráție, ca și náție, d. rus. ráciĭa, náciĭa). Com. Rațiune socială, numele asociaților așezațĭ în ordinea determinată de societate p. iscălirea actelor, polițelor ș. a. Mat. Rațiune directă, raport între doŭă cantitățĭ care se măresc orĭ se micșorează în aceĭașĭ proporțiune. Rațiune inversă, raport între doŭă cantitățĭ dintre care una se micșorează, pe cînd cea-laltă se mărește în aceĭașĭ proporțiune (V. progresiune).

rațiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. rațiúnii; (motive) pl. rațiúni