Toate definitiile

SINTÉZĂ, sinteze, s. f. 1. Metodă științifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare; îmbinare a două sau a mai multor elemente care pot forma un tot. ♦ (Concr.) Lucrare, operă care abordează datele esențiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. Operație prin care se obține formarea unui compus chimic pornind de la elementele chimice componente sau de la compuși mai simpli. 3. (Fiz.) Combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a două sau mai multe culori. ♦ Recompunere a elementelor în care a fost descompusă imaginea transmisă la distanță. – Din fr. synthèse.

SINTÉZĂ s. 1. rezumat. (Şi-a alcătuit o ~ din cele citite.) 2. (BIOL.) biosinteză. 3. (CHIM.) sinteză oxo v. oxosinteză.

Sinteză ≠ analiză

SINTÉZĂ s.f. (op. analiză). 1. Metodă generală de cunoaștere care constă din recompunerea unui tot sau a unui întreg din părțile sale componente. ♦ Reunire. ♦ (Concr.) Lucrare, operă care abordează datele esențiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. Operație, metodă prin care se obține un compus chimic din elementele lui sau din compuși mai simpli. 3. (Fiz.) Combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a două sau mai multe culori. ♦ Recompunere a elementelor în care a fost descompusă imaginea transmisă la distanță. 4. Unitate dialectică a laturilor contrare. 5. (În filozofia lui Hegel) Etapa finală a triadei, care unește în sine într-un chip nou unele trăsături ale ambelor etape anterioare ale dezvoltării (teza și antiteza). [Cf. fr. synthèse, lat., gr. synthesis < syn – cu, thesis – așezare].

SINTÉZĂ s. f. 1. metodă de cunoaștere constând din recompunerea unui tot din părțile sale componente. ◊ reunire. ◊ lucrare, operă care abordează datele esențiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. ◊ (mil.) document de raportare a situației și informare a eșalonului superior, la sfârșitul zilei de luptă sau al unei acțiuni. 2. operație, metodă prin care se obține un compus chimic din elementele lui sau din compuși mai simpli. 3. (fiz.) combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a două sau mai multe culori. ◊ recompunere a elementelor în care a fost descompusă imaginea transmisă la distanță. ♦ ă sunetelor = a) tehnică de generare pe cale electronică a sunetelor. b) tehnică de procesare prin care se reduce redundanța semnalelor vorbirii umane. 4. (fil.) unitate dialectică a laturilor contrare ◊ (la Hegel) etapa finală a triadei, fuziunea contrariilor (teza și antiteza). (< fr. synthèse)

sintéză (-ze), s. f. – Generalizare, combinare. – Var. înv. sintesi. Fr. synthèse și mai înainte (sec. XVIII) din gr. σύνθεσις (Gáldi 254). Der. din fr. sintetic, adj.; sintetiza, vb.

sintéză s. f., g.-d. art. sintézei; (operații, rezultate) pl. sintéze

*sintéză f., pl. e (vgr. sýn-thesis, d. sýn, împreună, și thésis, pozițiune. V. teză). Metoda care procede de la simplu la compus, de la elemente la întreg, de la cauze la efect, de la principiĭ la rezultate. Generalizare, expunere sinoptică. Sinteză chimică, operațiune pin care se combină corpurile simple ca să formeze compuse saŭ corpurĭ compuse ca să formeze altele și maĭ compuse: sinteza apeĭ. V. analiză.