Toate definitiile

IARBA-SPÁIMEI s. v. pojarniţă, sunătoare.

SPAÍMĂ, spaime, s. f. 1. Emoție puternică și violentă provocată de ceva neprevăzut și primejdios; groază. ◊ Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. ◊ Loc. vb. A băga spaima (în cineva) = a înfricoșa, a înspăimânta (pe cineva). A da spaima în cineva = a se înfricoșa, a se înspăimânta. ◊ Expr. A intra spaima în cineva, se spune când cineva e mereu înspăimântat, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). A trăi cu frica-n sân = a fi stăpânit continuu de frică. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură mare ♦ (Pop.) Frică bolnăvicioasă, nevroză. 2. Ființă, lucru, fenomen care înfricoșează. – Et. nec.

SPÁIMĂ s. v. groază.

SPÁIMĂ s. v. lipitoare, nevropatie, nevroză, păpăludă, psihonevroză, sperietură.

spáimă (-me), s. f. – Teamă, frică, groază. Origine incertă. Se consideră drept. der. de la un lat. *expavῑmen, din expavĕre (Cipariu, Gram., 87; Pușcariu 1611; Tiktin) care corespunde semantic, dar reprezintă dificultăți formale. Der. din lat. (gr.) spasma (Candrea) pare mai îndoielnică. – Der. (în)spăima, vb. (a înfricoșa, a îngrozi); spăimit, adj. (înnebunit, zăpăcit); spăimos, adj. (fricos, sperios). Cf. spăimînta. – Din rom. provine săs. spîimê.

spáimă s. f., g.-d. art. spáimei; pl. spáime

spáĭmă f., pl. e (lat. *ex-pávimen, d. ex-pavére, a se spăĭmînta. Forma *expavimen, dată de Tkt., ar veni d. pavire, a bătături. V. pămînt). Groază, teroare, panică. A-tĭ face spaĭmă, a te spăimînta: calu șĭ-a făcut spaĭmă și a răsturnat docaru. Fig. Iron. Acest om e spaĭma pivnițelor, e mare bețiv. În Cod. Vor. spáemă.

spăimá, spăiméz, vb. I (înv. și reg.) a (se) înspăimânta.

SPĂIMÁ vb. v. cutremura, încrâncena, înfiora, înfricoşa, îngrozi, înspăimânta, tremura, zgudui.

spăĭméz v. tr. (d. spaĭmă). Vechĭ. Spăĭmînt: toțĭ spăĭmațĭ de grija morțiĭ (Cost. 1, 297). – Și însp-.