Toate definitiile
CURECHI-DE-STÂNCĂ s. v. rujă.
MUŞTARUL-STÂNCILOR s. v. mirodea.
STÂNCĂ, stânci, s. f. 1. Bloc mare de piatră (în munți), de obicei cu pereții drepți și colțuroși; stană. 2. Fig. Obstacol, dificultate mare. – Et. nec.
STÂNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cârşie, (prin Olt. şi Ban.) janţ. (O ~ uriaşă de bazalt.)
STÂNCĂ s. v. piatră, rocă.
VARZĂ-DE-STÂNCĂ s. v. rujă, urechelniţă.
stấncă s. f., g.-d. art. stấncii; pl. stânci
!cristál-de-stấncă (silice) s. n.
stáncă2, stănci, s.f. (pop.) 1. stăncuță, cioacă, ciochiță. 2. (reg.) cioară. 3. (deprec.) femeie cu pielea de culoare închisă.
STÁNCĂ, stănci, s. f. (Ornit.; pop.) Stăncuță. – Din n. pr. Stanca.
STÁNCĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) v. stăncuţă.
stîncă (-ci), s. f. – Rocă, piatră mare. – Var. înv. stincă. Origine îndoielnică. Ar putea fi sl. stĕna, prin intermediul unui dim. *stĕnka, cf. ceh. stĕnka (Miklosich, Lexicon, 880; Cihac, II, 361; Petrovici, Dacor., I, 139; Rosetti, GS, V, 171); această ipoteză pare valabilă cîntărind obiecțiile lui Pușcariu, Dacor., III, 379 și Pușcariu, Lr., 286. Totuși, coincide cu it. stinca „coastă de munte”, cf. Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a fost explicat, în aparență insuficient, prin longob. skinko › germ. Schinken „osul piciorului” și „jambon” (REW 7995; Rohlfs, Archiv., CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636). Stincus a existat în lat., dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a fost definit greșit „incendium amoris” (cu privire la această greșeală, cf. Amatucci, Bull. Du Cange, IV, 58). Der. stîncărie, s. f. (mulțime de stînci); stîncie, s. f. (rar, mulțime de stînci); stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).
stáncă (pop.) s. f., g.-d. art. stắncii; pl. stắnci