Toate definitiile

SĂLBĂTICÍE, sălbăticii, s. f. 1. Stare în care se află animalele sălbatice; p. ext. însușire a ceea ce este sălbatic; cruzime, barbarie; brutalitate; faptă de om sălbatic, crud, brutal. ◊ Loc. adv. Cu sălbăticie = fioros, sălbatic. 2. Stare a naturii nelucrate, netransformate de mâna omului. 3. Loc pustiu, neumblat; pustietate. 4. Izolare de lume, singurătate. ♦ Timiditate, sfioșenie. 5. Prima perioadă din istoria societății primitive, care începe o dată cu constituirea aspectului actual al omului și cu apariția limbajului articulat. 6. Stare de înapoiere, lipsă de civilizație; primitivism. ♦ Loc unde nu a pătruns civilizația. [Var.: (pop.) sălbătăcíe s. f.] – Sălbatic + suf. -ie.

SĂLBĂTICÍE s. 1. v. barbarie. 2. v. bestialitate. 3. v. răutate. 4. v. pustietate. 5. v. paragină.

SĂLBĂTICÍE s. v. bestie, dihanie, fiară, jivină, lighioană, paleolitic, sălbăticiune.

Sălbăticie ≠ civilizaţie

sălbăticíe s. f., art. sălbăticía, g.-d. art. sălbăticíei; (fapte, locuri) pl. sălbăticíi, art. sălbăticíile

sălbăticíe și -ăcie f. (d. sălbatic). Caracteru sălbatic, starea omuluĭ primitiv: sălbăticia unuĭ popor. Ferocitate, cruzime: sălbăticia Hunilor. Aspectul primitiv al naturiĭ, locurĭ neschimbate de civilizațiune, pustietate: farmecu sălbăticiiĭ. Trans. sălbătăcĭune.