Toate definitiile

TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. – Din fr. tendance.

TENDÍNŢĂ s. 1. aplecare, dispoziţie, înclinare, înclinaţie, pornire. (~ de a exagera.) 2. v. aspi-raţie.

TENDÍNȚĂ s.f. 1. Dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință. 2. Reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. 3. Forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. [Cf. fr. tendance, it. tendenza].

TENDÍNȚĂ s. f. 1. dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință. 2. reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. 3. forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. 4. (p. ext.) orientare, direcție. (< fr. tendance)

tendínță (-țe), s. f. – Înclinație, pornire. – Var. tendență. Fr. tendance, tratat ca puissance-putință, croyance-credință etc. – Der. tendențios, adj., din fr. tendenciux.

*tendénță f., pl. e (fr. tendance, d. tendre, a tinde; it. tendenza). Acțiunea de a tinde, năzuință, pornire, inclinațiune [!]: tendența [!] celor bunĭ spre virtute. – Fals -ință.

tendínță s. f., g.-d. art. tendínței; pl. tendínțe