Toate definitiile

TEUTÓNIC, -Ă, teutonici, -ce, adj. Teuton (2). [Pr.: te-u-] – Din fr. teutonique.

TEUTÓNIC adj. v. teuton.

TEUTÓNIC, -Ă adj. Ordin teutonic = ordin de cavaleri-călugări întemeiat de cruciații germani în Palestina (1128), dispărut în sec. XVI. ♦ Teuton. [< fr. teutonique].

TEUTÓNIC, -Ă adj. germanic. ♦ ordin ~ = ordin de cavaleri-călugări întemeiat de cruciații germani din Palestina (112⁸), dispărut în sec. XVI. (< fr. teutonique)

*teutónic, -ă adj. (lat. teutonicus). Al Teutonilor, de Teuton. Ordinu teutonic, un ordin religios și militar austriac înființat la 1128 la Ĭerusalim ca să îngrijească de cruciațiĭ bolnavĭ și rănițĭ. După cruciate, cavaleriĭ Teutonĭ se stabiliră în Eŭropa și cuceriră Prusia la 1228. Purtînd războĭ cu Poloniĭ la 1422, fură învinșĭ la Marienburg (la marea Baltică) de călărețiĭ Moldovenĭ aĭ luĭ Alexandru cel Bun, aliat al Polonilor. Napoleon ĭ-a desființat la 1809.

teutónic (te-u-) adj. m., pl. teutónici; f. teutónică, pl. teutónice