Toate definitiile

TICLUÍ vb. 1. v. aranja. 2. v. scorni.

TICLUÍ, ticluiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop. și fam.) A aranja, a așeza; a înjgheba, a întocmi. ♦ Fig. A pune la cale (potrivind, inventând, născocind). ◊ Expr. A o ticlui (bine) = a da unei afirmații mincinoase aparența de adevăr. 2. A compune, a redacta (repede, ușor). – Et. nec.

ticluí (-uésc, -ít), vb. – 1. A compune, a pune în ordine, a ordona. – 2. A crea, a inventa. Origine incertă. Probabil de la titlu › *titlui, cu sensul de „a inventa titluri, a falsifica documente autentice”; schimbul fonetic ar fi normal. Sau poate de la tîlcui „a interpreta” cu metateză (Scriban); s-ar putea porni de la ideea de „a compune” o scrisoare „interpretînd” dorințele unei persoane care nu știe să scrie. Legătura cu piclui „a cerne” (Tiktin) nu este convingătoare.

ticluĭésc v. tr. (din tîlcuĭesc, de unde s´a făcut tilc-, apoĭ ticl-. Cp. cu tescuĭesc, tixesc). Potrivesc, așez, rînduĭesc: a ticlui bine lucrurile în ladă, (fig.) a ticlui o nuntă, o mincĭună.

ticluí (a ~) (ti-clu-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ticluiésc, imperf. 3 sg. ticluiá; conj. prez. 3 să ticluiáscă

țiclúi, țiclúș, țicmán, țicmắn, țicúi, s.n.; țícmă, s.f. (reg.) vârf ascuțit de deal, de stâncă.