Toate definitiile
TITÁN1 s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, cu duritate mare, care se găsește răspândit în natură sub formă de compuși și care se folosește la fabricarea unor oțeluri. – Din fr. titane.
TITÁN2, titani, s. m. Om cu puteri extraordinare; uriaș, gigant. ♦ Om cu calități extraordinare, cu o putere de muncă ieșită din comun. – Din fr. titan, lat. Titan, -anis.
TITÁN s. v. uriaş.
TITÁN s.m. 1. (Mit.) Fiecare dintre cei doisprezece copii ai lui Uranus care s-au răsculat împotriva lui Zeus pentru stăpânirea Pământului; gigant. 2. (Fig.) Om de o putere extraordinară, fizică sau spirituală; uriaș, gigant. [Cf. fr. titan, lat., gr. titan].
TITÁN s.n. Metal alb-argintiu, foarte dur și casant, răspândit în natură sub formă de compuși. [< fr. titane].
TITÁN1 s. m. 1. (mit.) fiecare dintre cei 12 fii ai lui Uranus și ai Geei care s-au răsculat împotriva lui Zeus pentru supremație; (p. ext.) gigant. uriaș. 2. (fig.) om de o putere extraordinară. ◊ personalitate care s-a impus într-un domeniu. (< fr., lat. titan)
TITÁN2 s. n. metal alb-argintiu, foarte dur și casant, greu fuzibil, la elaborarea unor aliaje și oțeluri speciale. (< fr. titane)
*titán m. (vgr. titán, gigant, fiŭ al Pămîntuluĭ și al Ceruluĭ, ca Iperion, Atlante, Prometeŭ, care grămădiră munte peste munte ca să asalteze ceru și fură trăsnițĭ [!] de Joĭe). Gigant, uriaș: un titan al științeĭ. S. n., pl. e. Cĭocan colosal sprijinit pe treĭ grinzĭ în formă de piramidă de bătut piloțĭ în apă.
titán1 (uriaș) s. m., pl. titáni
titán2 (element chimic) s. n.; simb. Ti