Toate definitiile

uimí (uimésc, uimít), – vb. – A surprinde, a admira, a ului. Sl. ujeti, ujmą „a fura”, ujmati „a sustrage” (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 431; Conev 101; Tiktin), cf. fr. ravir, sp. arrebatar. – Der. uimăci, vb. (a ameți, a năuci), prin contaminare cu buimăci; uimeală (var. uimăceală), s. f. (mirare, surprindere); uimitor, adj. (care uimește, care surprinde).

UIMÍ, uimesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a impresiona puternic, a surprinde, a ului. ♦ (Înv.) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. – Et. nec.

UIMÍ vb. 1. a consterna, a minuna, a năuci, a perplexa, a stupefia, a surprinde, a ului. (Ce-mi spui tu pur şi simplu mă ~.) 2. a ului, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligenţa lui.) 3. a năuci, a stupefia, a ului. (Vestea aflată l-a ~.) 4. v. mi-nuna.

uimí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uimésc, imperf. 3 sg. uimeá; conj. prez. 3 să uimeáscă

uĭmésc v. tr. (vsl. u-imati, a lua, a substrage [!], u-ĭenti, u-imon, a lua, a despoĭa, d. ĭentĭ-imon, a prinde. V. uĭum, năĭmesc, primesc). Umplu de o adîncă mirare, speriĭ: neașteptata aparițiune a jandarmilor ĭ-a uĭmit pe tîlharĭ, toțĭ s´aŭ uĭmit de luxu luĭ. V. uluĭesc.