Toate definitiile
únde adv. – 1. Dinspre, în partea aceea, în locul acela: cortul unde el ședea (Negruzzi). – 2. Cînd: unde o cunoscu, căzu la pămînt (Dosoftei). – 3. Unde: unde am avut răgaz de scris? (Rebreanu). – 4. Pentru că: unde erau frați (Ispirescu). – Vulg. une, Trans. inde. Megl. iunde, istr. (dende). Lat. undĕ (Pușcariu 1812; REW 9062), cf. it., port. onde, prov. on, cat. hon, v. sp. ond. Sensul adv. a trecut ușor la înlocuirea pron. relativ în cazurile prepoziționale: în ex. 1 se poate spune și cortul în care el ședea. Această extensiune, care pare incorectă, apare adesea în limbajul vulgar din Munt., cf. toate fetele unde se înfățișase îl refuzase (Fundescu). – Comp. undeva, adv. (într-o anumită parte), der. vulg. undevași(lea). Cf. oareunde, oriunde.
ÚNDE adv., conj. I. Adv. 1. (Interogativ) În ce loc? în care parte? Unde este? ♦ (Precedat de prep. „de”) De la cine? din ce loc? De unde știți voi? ♦ La ce? la cine? Unde te gândești? ♦ (În loc. adv.) Unde și unde = din loc în loc, ici și colo. ♦ (În expr.) A (nu) avea de unde = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să... Ia, dacă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipsește, nu se găsește. 2. Deodată, numai ce. 3. (Exprimă o negație) Unde se mai gândeau ele la copilărie? ◊ Expr. De unde (și) până unde? = cum și în ce fel? în ce împrejurări? în ce chip? (Da) de unde! = imposibil! cu neputință! II. Conj. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială de loc) În locul în care, încotro. Să se ducă unde știe. ◊ (Cu nuanță temporală) Să-ți dau două mere, unde te oprești să le mănânci? 2. (Introduce o propoziție atributivă) În care. E un punct însă unde drumul nostru se bifurcă. 3. (Introduce o propoziție completivă) Știe unde este parcul. 4. (Pop.; introduce o propoziție circumstanțială de timp) Când, în momentul în care. 5. (Pop.; introduce o propoziție circumstanțială de cauză) Pentru că, din cauză că, deoarece. 6. (Precedat de prep. „de”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. A adus 10 cărți, de unde făgăduise 12. 7. (Condițional; în expr.) De unde nu = dacă nu, în cazul când. – Lat. unde.
ÚNDE adv., conj. 1. adv. încotro. (~ te duci?) 2. conj. (prin Transilv.) inde. (Să se ducă ~ ştie.)
ÚNDE conj. v. dacă, deoarece, fiindcă, întrucât.
*oáre únde adv. + adv. ( ~ o fi?)
oare-únde adv. Vechĭ. Undeva.
órĭ-únde adv. indefinit (orĭ și unde. P. accent, vezĭ la orĭ-care). Nu importă unde, unde ar fi. – Și orĭ-și-unde.
únde adv., conjcț.
únde adv. (lat. ŭnde, de unde; it. pg. onde, pv. cat. on, vfr. ont, vsp. ond. Contras din de unde; it. sp. pg. donde, pv. don, fr. dont). În care loc: Rămîĭ acolo unde eștĭ. Rămîĭ unde eștĭ. De unde viĭ ? Unde te ducĭ ? Unde să mă duc (fam. un´te ducĭ ? Un´să mă duc ? Fiind-că: te temĭ să plecĭ unde vezĭ ceru a ploaĭe ? Deodată, cînd (exclamativ): unde a´nceput să tune ! O dacă, bine ar fi: unde am eŭ talentu tăŭ ! De unde pînă unde ?, cum se poate ? ce fel ? cum așa ? de unde ? de cînd ?: Da de unde pînă unde, măĭ țopîrlane, eștĭ tu neam cu mine ? De unde ?, aș ! nu !: Țĭ-a plătit ? De unde ? A fugit ! – Ĭa-l de unde nu e, se zice cînd unu a dispărut: Mă duseĭ în camera luĭ. Cînd colo: ĭa-l de unde nu e ! – În vest pop. și inde. V. înde.
nici únde adv. + adv. (nu s-a dus ~ a promis)