Toate definitiile
VÍNĂ, vini, s. f. Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau bun; greșeală, vinovăție; păcat; culpă. ◊ Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. Fără vină = nevinovat; (rar, despre lucruri, manifestări) ireproșabil, perfect. ◊ Loc. conj. Din vina... = în urma greșelii înfăptuite de...; din cauza, din pricina... ◊ Expr. (Pop.) Bată-l vina! exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. A da (sau a arunca, a pune) vina pe cineva (sau pe ceva) sau asupra cuiva ori (reg.) a băga (cuiva) vină = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. A cădea în vină = a se face vinovat de ceva. ♦ Spec. Faptă pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. – Din sl. vina.
VÍNĂ s. 1. abatere, culpabilitate, culpă, eroare, greşeală, păcat, vinovăţie, (livr.) eres, (rar) prihană, (înv. şi reg.) teahnă, (reg.) greş, (Olt., Munt. şi Mold.) ponos, (înv.) cusur, săblaznă, scandal, smintă, sminteală, (fig.) rătăcire, (înv. fig.) rătăceală. (~ lui e de gravitate minoră.) 2. v. reproş. 3. v. infracţiune. 4. v. delict.
Vină ≠ inocenţă
vínă (-ni), s. f. – 1. Culpă, delict. – 2. Greșeală, eroare. Sl. vina „acuzație” (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 457). – Der. vinovat, adj. (culpabil, inculpat), din sl. vinovatŭ; nevinovat, adj. (inocent); (în)vinovăți, vb. (a acuza, a pune pe seama, a culpabiliza); vinovăție, s. f. (culpabilitate); vinovăție, s. f. (culpabilitate); nevinovăție, s. f. (inocență).
vínă s. f., g.-d. art. vínii; pl. vini
vínă f., pl. inuz. e, ca la vînă, mină, șină, splină, orĭ ĭ, ca la lumină (vsl. vina, cauză, vină. V. povinuĭesc). Culpă, abatere de la datorie, de la lege. A fi de vină, a fi vinovat. A da, a arunca (maĭ rar a pune) vina pe cineva, a-l scoate vinovat. (Și a băga vină cuĭva). Vechĭ. Motiv: vina scîrbeĭ luĭ.
VÍNA s. f. instrument muzical indian dintr-un baston de bambus cu 4 (7) coarde metalice întinse pe scăunașe înalte, cu un sunet dulce obținut prin ciupire. (< fr. vina)
víne, pl. d. vînă.
vî́nă f., pl. vine, în vest vine, vechĭ (Cor.) vene (lat. vêna, it. pv. cat. sp. vena, pg. veia). Țeavă pin [!] care sîngele se întoarnă în inimă după ce a fost distribuit de artere. Bătaĭa vineĭ, pulsu. A apuca de vînă (vechĭ), a constata pulsu. Tendon gros (ca cel pe la pulpe): un hoț bătut cu vîna de boŭ (cu rînca). A ședea pe vine, a ședea pitulat (cu genuchiĭ [!] îndoițĭ așa în cît [!] trupu pare că șade pe tendoanele pulpelor). Pantalonĭ strînșĭ pe vine, pantalonĭ strînșĭ pe pulpă. Cu coada între vine, cu coada între picĭoare, rușinat orĭ descurajat. Dungă în structura lemnuluĭ saŭ a marmuriĭ. Șiroĭ de apă orĭ strat metalifer supt [!] pămînt: a da de o vînă de apă, de aur. Fig. Izvor de inspirațiune, geniŭ: vînă poetică.
vînéz v. tr. (lat. vênari, pv. venar, fr. vener). Ucid fearele [!] lovindu-le de departe cu sulița, cu săgeata saŭ cu glonțu: a vîna lupĭ. Fig. Urmăresc, ochesc: a vîna o funcțiune.