Toate definitiile

VOCÁȚIE, vocații, s. f. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune. 2. (Jur.; în sintagma) Vocația succesorală = îndreptățire a unei persoane de a veni la o succesiune în temeiul calității sale de rudă. [Var.: (înv.) vocațiúne s. f.] – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.

VOCÁŢIE s. v. aptitudine.

VOCÁȚIE s.f. 1. Aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare. 2. (Jur.) Vocație succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor. [Gen. -iei, var. vocațiune s.f. / cf. fr. vocation, lat. vocatio].

VOCÁȚIE s. f. 1. aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare. 2. (jur.) ~ succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor. (< fr. vocation, lat. vocatio)

vocáție (-ți-e) s. f., art. vocáția (-ți-a), g.-d. art. vocáției; pl. vocáții, art. vocáțiile (-ți-i-)

*vocațiúne f. (lat. vocátio, -ónis, chemare. V. con-, e-, in-, pro- și re-vocațiune). Chemare, pornire, înclinare, dispozițiune, aplicațiune, talent: acest artist are o adevărată vocațiune pentru vioară. Și -áție.