Toate definitiile
BLESTÉM, blesteme, s. n. Invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. [Acc. și: bléstem] – Din blestema (derivat regresiv).
BLESTÉM s. 1. imprecaţie, ocară, (livr.) maledicţie. (Poeziile lui conţin multe ~.) 2. v. excomunicare.
BLESTÉM s. v. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie.
BLESTÉM, blesteme, s. n. Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. [Acc. și: bléstem] – Postverbal al lui blestema.
*blăstắm (est) și blestém (vest) n., pl. e (d. a blăstăma, ca și lat. pop. blastéma; fr. blâme, sp. pg. lástima). Invocarea urgiiĭ dumnezeĭștĭ contra cuĭva, ca: ardă-l focu, bată-l Dumnezeŭ saŭ (în glumă), bată-l norocu. Nenorocire de care nu poțĭ scăpa: e un blăstăm pe capu Jidanilor să n’aibă țară. – Vechi blăstem.
BLESTÉM s. v. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie.
BLESTÉM, blesteme, s. n. Invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. [Acc. și: bléstem] – Din blestema (derivat regresiv).
BLESTÉM s. 1. imprecaţie, ocară, (livr.) maledicţie. (Poeziile lui conţin multe ~.) 2. v. excomunicare.
BLESTÉM, blesteme, s. n. Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. [Acc. și: bléstem] – Postverbal al lui blestema.
*blăstắm (est) și blestém (vest) n., pl. e (d. a blăstăma, ca și lat. pop. blastéma; fr. blâme, sp. pg. lástima). Invocarea urgiiĭ dumnezeĭștĭ contra cuĭva, ca: ardă-l focu, bată-l Dumnezeŭ saŭ (în glumă), bată-l norocu. Nenorocire de care nu poțĭ scăpa: e un blăstăm pe capu Jidanilor să n’aibă țară. – Vechi blăstem.