Toate definitiile

BIET, BIÁTĂ, bieți, biete, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns; sărman. ♦ (Despre morți) Regretat. 2. Vrednic de dispreț; fără însemnătate, fără valoare. – Cf. sl. bĕdinŭ.

BIET adj. 1. nenorocit, nevoiaş, sărac, sărman, (livr.) mizer, pauper, (pop.) nemernic, păcătos, sărăcan, (înv. şi reg.) ticăit, ticălos, (prin Munt. şi Olt.) săget, (înv.) cainic, mişel, mişelos. (Un ~ ţăran; ~ul de mine!) 2. neînsemnat, obscur, umil. (Un ~ funcţionar.)

biét (biátă), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch.

BIET, BIÁTĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns. ♦ (Despre morți) Regretat, răposat. 2. Vrednic de dispreț; neînsemnat, mizerabil. – Comp. v. sl. bĕdinŭ.

bĭet, bĭátă adj. pl. bĭete (vsl. bĭedinŭ, nevoiaș; rus. bĭednyĭ). Sărac, nenorocit orĭ slab și simpatic: un bĭet om, o bĭată femee, niște bĭete florĭ usacate. Neînsemnat, mic, prost: un bĭet scriitor, o bĭată carte. – În Munt. și invariabil: ĭa nu știa bĭet unde să meargă (Isp.).

biet adj. m., pl. bieți; f. biátă, pl. biéte