Toate definitiile
CER1, ceri, s. m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt până la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarța negricioasă, cu frunze pieloase, bogate și cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. cerrus.
CER1- Element de compunere savantă cu semnificația „corn”, „cornee”. [Var. cerat-, cherat-, cherato- (scris și kerato-). / < gr. keras – corn].
CHERAT(O)- / CHER(A)- / CERAT3(O)- / -CÉR elem. „corn, cornee”; „chitinos”. (< fr. kérat/o/-, cér/a/-, cerat/o/-, -cère, cf. gr. keras,-atos)
cer (céri), s. m. – Varietate de stejar (Quercus cerri). – Mr. țer, istr. cer. Lat. cerrus (Meyer 220; Pușcariu 336; REW 1848; DAR); cf. alb. kjar (Philippide, II, 636), it. cerro (it. din sud cerza, cf. și toponimul toscan Cerreto). Există și în bg., sb., cer, slov. čer(a), cuvînt pe care Miklosich, Etym. Wb., 28 și Berneker 123 îl consideră derivat direct din lat. (Cihac, II, 432 crede că rom. provine din sl.). Este posibil ca din rom. să derive mag. cser (Candrea, Elemente, 406). – Der. ceret, s. n. (stejăriș); ceroaică, s. f. (stejar de piatră, Quercus ilex).
CER2- v. cero-.
CER1, ceri, s. m. Arbore mare, înrudit cu stejarul, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris). – Lat. cerrus.
1) cer m. (lat. cĕrrus; it. cerro, de unde și vsl. cerĭ, sîrb. bg. cer, ung. cser). Un fel de stejar (quercus cerris).
cer1 (arbore) s. m., pl. ceri
cer2 (bolta cerească) s. n., pl. céruri
CHERAT(O)- / CHER(A)- / CERAT3(O)- / -CÉR elem. „corn, cornee”; „chitinos”. (< fr. kérat/o/-, cér/a/-, cerat/o/-, -cère, cf. gr. keras,-atos)
CANDELA-CÉRULUI s. v. steaua polară.
CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai1, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.
CER s. 1. boltă, firmament, (rar) arc, boltire, (înv.) crug, crângul cerului, (fig.) tărie. (cerul e plin de stele.) 2. v. văzduh. 3. v. rai. 4. (BIS.) divinitate, dumnezeire, pronie, providenţă. 5. (ANAT.) cerul-gurii = palat, boltă palatină, (înv.) păraţ.
cer (céruri), s. n. – 1. Spațiu cosmic, în care se află aștrii. – 2. Palatul gurii. – 3. Baldachin la pat. – Mr., megl. șer, istr. cer. Lat. caelum (Pușcariu 335; Candrea-Dens., 305; REW 1466; DAR); cf. alb. kjelj, it., sp. cielo, prov., cat., cel, fr. ciel, port. ceo. – Der. ceresc, adj. (celst, divin). Din rom. provine țig. čero (Miklosich, Zig., 189), čeroros (cf. Wlislocki 79), ultima formă pe baza pl. ceruri.
CRÂNGUL CÉRULUI s. v. boltă, cer, firmament.
CER2- v. cero-.
CER1- Element de compunere savantă cu semnificația „corn”, „cornee”. [Var. cerat-, cherat-, cherato- (scris și kerato-). / < gr. keras – corn].
ROUA-CÉRULUI s. v. mană-de-apă.
BRÂUL-CÉRULUI s. v. curcubeu.
ROCHIA-CÉRULUI s. v. rourică.
POALA-CÉRULUI s. v. orizont, zare.
CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică. ◊ Expr. Sub cerul liber = în aer liber; afară. (Rar) Până-i cerul = niciodată. A fi departe (unul de altul) ca cerul de pământ = a nu se potrivi de loc, a fi în contrast (unul cu altul). A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege, a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă uluirea cuiva față de o situație neașteptată și neplăcută. Nu se va face gaură (sau bortă) în cer = nu are să fie cine știe ce pagubă, nu are să se întâmple nici un rău. A făgădui cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. Cu o falcă în cer și cu una (sau cu alta) în (sau pe) pământ = furios. În înaltul (sau slava) cerului = la mare înălțime. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. (În diverse mitologii) Rai. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) până la cer (sau în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a nu mai putea de bucurie. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). (Rar) A se ruga (de cineva) cu cerul și cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. ♦ Putere divină, providență. ◊ Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare. – Lat. caelum.
2) cer n., pl. urĭ (lat. caelum, it. sp. cielo, pv. cat. cel, fr. ciel, pg. ceo). Bolta albastră care se pare că învelește pămîntu. Aer, atmosferă: ceru e senin. Paradis, raĭ: Împărăția cerurilor. Climă: ceru uneĭ țărĭ. Fig. Dumnezeŭ, providența: grație ceruluĭ. A ridica în cer, a lăuda mult. A răscoli ceru și pămîntu, a face tot posibilu, toate încercările. Focu ceruluĭ, fulgeru. Ceru unuĭ tabloŭ, partea care reprezentă [!] ceru. Ceru guriĭ, palatu, partea superioară a guriĭ de la dințĭ pînă la înghițitoare.