Toate definitiile

CONCORDÁNȚĂ, concordanțe, s. f. Acord, potrivire. ◊ (Gram.) Concordanța timpurilor = corespondența timpurilor. – Din fr. concordance.

CONCORDÁNŢĂ s. 1. coincidenţă, echivalenţă, (livr.) congruenţă. (~ unor elemente.) 2. v. po-trivire. 3. acord, conformitate, corespondenţă, potriveală, potrivire, (livr.) consonanţă. (Există o deplină ~ între elementele ansamblului.) 4. v. armonie.

Concordanţă ≠ decalaj, discordanţă, neconcordanţă

CONCORDÁNȚĂ s.f. 1. Faptul de a concorda; potrivire, acord. ◊ Concordanța relațiilor de producție cu caracterul forțelor de producție = lege economică potrivit căreia relațiile de producție trebuie să corespundă cu caracterul forțelor de producție; concordanța timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează acordul timpului verbului dintr-o propoziție dependentă cu timpul verbului din propoziția regentă. 2. (Geol.) Raportul dintre două strate sau serii de strate care s-au sedimentat continuu. [Cf. fr. concordance, it. concordanza].

CONCORDÁNȚĂ s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1). ♦ concordanța timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor. ◊ îmbinare armonioasă de sunete. 2. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor. (< fr. concordance)

*concordánță f., pl. e (fr. concordance). Acord, potrivire: concordanță de mărturiĭ. Lucrare destinată să arăte [!] acordu diferitelor texte, ca ale scripturii. Gram. Acordu cuvintelor după regule: concordanța timpurilor. Consonanță.

concordánță s. f., g.-d. art. concordánței; pl. concordánțe