Toate definitiile

CÚMPĂT, s. n. 1. Echilibru sufletesc, judecată dreaptă, stăpânire de sine; cumpătare. 2. (Rar) încercare grea la care este supus cineva. 3. (Înv.; în expr.) Pe sub cumpăt = pe ascuns; cu vicleșug. – Lat. compitus (= computus „socoteală”).

CÚMPĂT s. 1. calm, fire, stăpânire, (înv.) stăpânie, (fig.) sânge rece, (rar fig.) răceală. (Nu-ţi pierde ~ul.) 2. v. chibzuială.

CÚMPĂT s. v. dietă, regim.

cumpăt (-pete), s. n. – 1. Măsură, moderație, cumpătare. – 2. Prudență, tact. – 3. Sobrietate. – 4. Ordine, aranjare. Lat. cumpŭtum „calcul, socoteală”, probabil pe baza unei var. vulg., *compĭtum (Philippide, Principii, 44; Șeineanu, Semasiol., 127; Candrea-Dens., 444; Philippide, II, 658); cf. alb. kupëtoń „a observa”. Încercarea lui Pușcariu, ZRPh., XXVII, 680 și DAR (cf. REW 2099) de a explica acest cuvînt plecînd de la lat. compitum „răscruce” nu pare potrivită, și se bazează pe o evoluție semantică, improbabilă, plecîndu-se de la expresia a sta în cumpăt „a șovăi”, rară și datorată cu siguranță unei confuzii cu a sta în cumpănă. Rezultatul u aton › ă este rar, însă nu inexplicabil, cf. păi ‹ post. Este de asemenea posibil ca cumpăt să fie simplu deverbal al cuvîntului următor. – Der. cumpăta, vb. (a dispune, a organiza, a modera; a potoli, a liniști, a împăca; a reduce; a da impus; a sfătui, a îndemna); cumpătare, s. f. (înv., moderație, sobrietate); necumpătat, adj. (exagerat, excesiv); necumpătare, s. f. (exces).

cúmpăt n., pl. inuz. ete (ca și it. cómpito, datorie, obligațiune, vine d. lat. cómpitum, răspîntie, adică „a te opri la răspîntie, a prevedea”, infl. de cómputus, socoteală). Moderațiune, măsură, tact, sînge rece, prezență de spirit, curaj. A-țĭ păstra cumpătu, a-țĭ păstra liniștea sufletească, a nu te enerva. A-țĭ perde [!] cumpătu, a-țĭ perde răbdarea orĭ curaju. Vechĭ. Cu cumpăt bun, cu socoteală. Fără cumpăt, fără sfială. Pe supt [!] cumpăt, pe ascuns.

cúmpăt s. n.