Toate definitiile
ACCÉDERE, accederi, s. f. Faptul de a accede. – V. accede.
ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.
ACCELERÁNDO adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Din ce în ce mai repede. – Cuv. it.
ACCELERÁRE, accelerări, s. f. Acțiunea de a accelera și rezultatul ei; iuțire, grăbire, urgentare, zorire. – V. accelera.
ACCELERÁT, -Ă, accelerați, -te, adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. ◊ Tren accelerat (și substantivat n.) = tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.
ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
ACCELERÁȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiúne s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.
ACCELERAȚIÚNE s. f. v. accelerație.
ACCELEROGRÁF, accelerografe, s. n. Accelerometru care înregistrează accelerațiile. – Din fr. accélérographe.
ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s. n. 1. Aparat cu care se măsoară accelerațiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de măsurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întări, a pune în evidență, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.
ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.
ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Fig. Intensificat. 3. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.
ACCÉPT, accepte, s. n. Consimțământ scris de pe o poliță, prin care o persoană, desemnată de emitentul poliței, se obligă să achite beneficiarului, la scadență, suma de bani din poliță. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.
ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.
ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfăcător. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.
ACCEPTÁRE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimțământ al întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliță prin care semnatarul se obligă să plătească la scadență suma din polița respectivă. ♦ Manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.
ACCEPTÓR, acceptori, s. m. (Fiz.) Atom trivalent care introdus într-un semiconductor primește electroni de la un atom din rețeaua cristalină a acestuia. – Din fr. accepteur.
ACCÉPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiúne s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.
ACCEPȚIÚNE s. f. v. accepție.
ACCÉS, accese, s. n. 1. Posibilitatea de a pătrunde, drept de ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă, și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.
ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.
ACCESIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.
ACCESIÚNE, accessiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății, rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere, dar legat de acestea și supunându-se ca atare unor condiții de fond și de procedură comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.
ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s. n. (5) accidenți, s. m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însușire trecătoare, neesențială a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege. 5. (Muz.) Alterație. ♦ Semn care indică această modificare a intonației unei note. 6. (Med.) Fenomen neașteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) răni într-un accident. – Din accident.
ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. Întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.
ACCIDENTÁRE, accidentări, s. f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.