Toate definitiile
GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. ◊ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas, toți deodată. ◊ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe sau a se hotărî să vorbească. A-i pieri (sau a-și pierde) graiul = a nu mai putea să vorbească (de emoție, de frică etc.), a amuți; a nu mai avea ce să spună. 2. Facultatea de a vorbi. ◊ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limbă. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puțin întinsă; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorbă, cuvânt. – Din grăi (derivat regresiv).
GRAI s. 1. v. glas. 2. v. limbaj. 3. (LINGV.) (livr.) idiom, (impr.) dialect. (Un ~ regional.)
GRAI s. v. cuvânt, termen, vorbă.
graĭ n., pl. urĭ (vsl. bg. graĭ, cîntec, melodie, rus. graĭ, cîrîĭală, sîrb. graĭa, vorbă, cîrîire). Vorbire, limbă, vorbă: un graĭ plin de dulceață, graĭu oamenilor, al păsărilor. Rostire, pronunțare: pin [!] graĭ și pin scris. Jargon, dialect: graĭu hoților, graĭ de la vale.
grai s. n., pl. gráiuri
GRĂÍ, grăiesc, vb. IV. Intranz. și tranz. (Pop.) A zice, a spune; a vorbi. – Din bg. graja, scr. grájati.
GRĂÍ vb. v. scoate.
GRĂÍ vb. v. boteza, chema, conveni, denumi, intitula, înţelege, învoi, numi, porecli, rosti, spune, supranumi, vorbi, zice.
grăí (-ăésc, grăít), vb. – 1. A vorbi. – 2. A spune, a rosti. – 3. (Înv., refl.) A se numi, a se chema. – 4. (Mold., refl.) A se pune de acord, a se învoi. – Mr. grescu, gri(ș)i, grire; megl. gres, griri. Sl. (sb.) grajati „a croncăni”. Schimbarea semantică este ciudată, și a fost explicată de Miklosich, Slaw. Elem., 20 și Densusianu, Hlr., 267, ca specifică sl. Petrovici, Dacor., VII, 170, a fost primul care a făcut distincția între sb. grajáti „a vorbi”, etimon al rom., și grȁjati „a croncăni”, cf. Pușcariu, Lr., 292. Der. agrăi, vb. (Trans., a interpela), der. artificial, pe baza modelului germ. reden- anderen (DAR); grai, s. n. (vorbire; limbă, idiom; argou, limbaj; proverb, zicală; înv., discurs, alocuțiune; voce, accent; înv., învoială, tîrguială; înv., verb, cuvînt), cf. mr. grai, mr., megl. grei, din sl., bg. graj „cînt” (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 141; Conev 95); negrăit, adj. (de nespus); grăitor, s. m. (vorbitor; la nunțile din Trans., persoană care împrovizează strigăturile); negrăitor, adj. (mut).
A grăi ≠ a tăcea
grăĭésc v. intr. și tr. (vsl. sîrb. graĭati. E un imit. înrudit cu germ. krähen, rom. cîrîĭ, crîcnesc ș. a.). Cuvîntez, vorbesc (cu o nuanță solemnă): așa grăi bătrînu. Rostesc, pronunț, articulez: n´a grăit nimica.
grăí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. grăiésc, imperf. 3 sg. grăiá; conj. prez. 3 să grăiáscă