Toate definitiile

SÂMBĂTĂ, sâmbete, s. f., adv. 1. S. f. A șasea zi a săptămânii, care urmează după vineri. ◊ Sâmbăta Mare sau Sâmbăta Paștilor = sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor. Sâmbăta morților (sau a moșilor) = nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe de pomenire și pomeni pentru morți. ◊ Expr. A purta (sau a ține cuiva) sâmbetele = a dușmăni, a pizmui, a urî pe cineva; a purta (cuiva) un gând rău, a căuta să facă rău cuiva. A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi, a se distruge. 2. Adv. a) În sâmbăta (1) imediat precedentă sau următoare, b) (Mai ales art.) Într-o zi de sâmbătă (1), în timpul zilei de sâmbătă, c) (Art.) În fiecare sâmbătă (1). – Din sl. sonbota.

SÂMBĂTĂ s. (BIS.) 1. sâmbăta mare = sâmbăta Paştilor; sâmbăta morţilor = sâmbăta moşilor; sâmbăta moşilor v. sâmbăta morţilor; sâmbăta Paştilor v. sâmbăta mare. 2. (la mozaici) sabat.

SÂMBĂTĂ s. v. săptămână.

sấmbătă s. f., g.-d. art. sấmbetei; pl. sấmbete

sî́mbătă f., pl. ete (lat. sámbatum și sábbatum, vgr. sámbaton și sábbaton, din ebr. [În care eraŭ amîndoŭă formele]; it. sábato, fr. samedi, [din *sámbati dies; germ. samstag; ung. szombat. Femininu rom. se poate explica prin pl. saŭ pin anal. cu cele-lalte zile, ca și toamna. V. sabat). A șaptea zĭ a săptămîniĭ jidăneștĭ și a șasea a celeĭ creștineștĭ. Săptămînă (Ev. 1894, Luc. 18, 12, la Tkt.). Sîmbăta morților, Sîmbăta din ajunu Paștelor. A purta cuĭva Sîmbetele, a-l urî, a-ĭ dori moartea. A-țĭ lipsi o Sîmbătă, a-țĭ lipsi o doagă, a fi cam nebun. A te duce pe apa Simbeteĭ, a te duce la ĭad, draculuĭ (că, după credința poporuluĭ, apa Sîmbeteĭ te duce la ĭad, ĭar a Duminiciĭ la raĭ), a te perde: baniĭ s’aŭ dus pe apa Sîmbeteĭ.

sîmbătă (-béte), s. f. – 1. A șasea zi a săptămînii. – 2. Femeie care personifică această zi în mitologia populară. – 3. (înv.) Săptămînă. – Var. înv. sîmbotă. Lat. sambatum, în loc de sabbatum (Lambrior 104; REW 7479), cf. engad. samda, fr. samedi, germ. Samstag. Der. din sl. sąbota (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 325; Byhan 331; Candrea) nu este probabilă (cf. Skok, BL, XIII, 51) decît prin var. înv., cf. sîmbotin, deoarece același cuvînt sl. este de origine neclară și trebuie trimis la germ. sau mai probabil la lat. (Vasmer, Gr., 195), sau poate inclus rom., căci nu există în sl. nici un alt nume de zi influențat de lat. Despre sambatum › *sambata (dies) cf. engad. samda, cf. J. Jud, Zur Geschichte der bündnerroman. Kirchensprache, Chur 1919, 26; Leo Fuchs, Die Juden Aegyptens, Viena 1924, 140-1; D. S. Blondheim, Mélanges A. Thomas, Paris 1927, 35, unde se citează și gr. σαμβατος, σαμβαθος, care ar putea și el explica cuvîntul rom. Der. sîmbătaș, s. m. (înv., evreu); sîmbotin (var. sîmbolea, sîmbotei), s. m. (bou născut într-o sîmbătă), din sl. sąbotinĭ; sîmbecioară, s. f. (Banat, colac de pomană în Săptămîna Mare). Sîmbăta este o zi nefastă pentru imaginația populară; și femeia care o personifică este o zînă rea (niciodată nu i se zice sfîntă, ca zilei de Miercuri, Vineri, Duminică). De aici a purta sîmbetele (a uri), a-i lipsi o sîmbătă (a-i lipsi ceva, a nu fi în toate mințile).

*sấmbăta adv.

Sấmbăta Máre s. propriu f., g.-d. Sấmbetei Mari