Toate definitiile

TABERNÁCUL, tabernacule, s. n. 1. Cort portativ, susținut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei. 2. Dulăpior sau cutie de argint (în formă de biserică), în care se păstrează cuminecătura, mirul sau alte obiecte de cult. – Din lat. tabernaculum, it. tabernacolo, fr. tabernacle.

TABERNÁCUL s. (BIS.) 1. cortul mărturiei. (~ la vechii mozaici.) 2. altar. (~ într-un templu mozaic.) 3. v. chivot.

TABERNÁCUL s.n. v. tabernacol.

TABERNÁCUL s. n. 1. cortul în care erau ținute tablele legii la vechii evrei. 2. nișă în peretele sanctuarului unei biserici catolice sau cutie de argint în formă de biserică în care se păstrează cuminecătura și unele obiecte de cult. (< lat. tabernaculum, it. tabernacolo)

*tabernácul n., pl. e (lat. tabernáculum). Cort, pavilion. La vechiĭ Evreĭ, cortu portativ supt [!] care se ținea arca (chivotu). Sărbătoarea tabernaculelor, sărbătoarea cuștelor la Jidanĭ.

tabernácul s. n., pl. tabernácule