Toate definitiile

TOÁCA s. (BIS.) (reg.) tocălie. (~ mănăstirii.)

TOÁCA s. art. v. pegas.

TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire; p. ext. sunetul produs de această bătaie. ◊ Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. A ști și toaca în (sau din) cer = a ști multe lucruri; a face pe atotștiutorul, pe înțeleptul. (Pop.) Ucigă-l toaca = a) (în imprecații) lua-l-ar dracul!; b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc. 2. (Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică. 3. (Art.) Numele popular al constelației Pegas. – Din toca (derivat regresiv).

tot- Rădăcina expresivă care pare să exprime ideea de rotunjime. Creație spontană, cf. coc, pop. – Der. totîlcă, s. f. (Olt., fluier, trișcă), cu suf. expresiv, cf. modîlcă, scofîlci; totîrlă, s. f. (Olt., rotiță), cu alt. suf. expresiv, cf. cocîrlă, șopîrlă; totoloț, s. n. (Mold., cocoloș, ghemotoc), cf. golomoț, cocoloș; totoreață, s. f. (făcăleț).

UCIGĂ-L-TOÁCA s. v. aghiuţă, alcor, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necu-ratul, satană, tartor.

toácă (oa dift.) f., pl. e (d. a toca; it. tocco, pv. cat. toc, sp. pg. toque. D. rom. vine ung. tóka). Scîndură sonoră în care se bate cîteva minute cu doŭă cĭocane de lemn dimineața și pe la 4 după amează [!] în ainte [!] de a începe să se tragă clopotele la biserică. (E și o toacă de fier). Fig. Uscat ca toaca se zice despre un om uscățiv de felul luĭ. Pe la toacă, pe la 4-5 după amează vara (saŭ pe la 3 ĭarna), cînd se toacă la biserică. Iron. A ști și toaca´n cer, a ști toate.

toácă s. f., g.-d. art. toácei; pl. toáce

ucígă-l-toáca s. m., g.-d. lui ucígă-l-toáca