Toate definitiile

BELEÁ, belele, s. f. (Fam.) Întâmplare neprevăzută care aduce necaz; pacoste, bucluc. ◊ Expr. A da de belea = a avea o supărare, un necaz. ♦ Ființă care provoacă numai neplăceri, necazuri, încurcături. – Din. tc. belâ.

BELEÁ s. v. necaz.

BELEÁ s. v. ciclu, menstruaţie, period.

beleá (beléle), s. f. – Lovitură, necaz, supărare. – Mr. bilé, bileauă, megl. bilea. Tc. bela (Roesler 589; Șeineanu, II, 45; Lokotsch 194); cf. ngr. μπελιᾶς, alb. belja, bg. belja, sb. belaj. Cf. belaliu.

BELEÁ, belele, s. f. Neplăcere, necaz, încurcătură, bucluc. ♦ (Concr.) Sarcină, povară. – Tc. belâ.

beleá f. (turc. belá, ca merea d. mera). Nenorocire, supărare, încurcătură: a da de belea, a-ți găsi beleaŭa, a scăpa de belea. Fig. Om incomodant, berechet: ce belea de om!

hurduz-beleá, hurduz-burdúz, V. urdu-belea.

urdu-beleá adv. (d. turc. urdu, tabără, și bela, belea, adică „belea care tabărăște. V. urdie și belea). Munt. Fam. Ca o belea, din senin, pe neașteptate, cu tărăboĭ: acest om a căzut curat urdu-belea pe capu meŭ. – Și hurduz-belea și hurduz-burduz (Mold.).

beleá (fam.) s. f., art. beleáua, g.-d. art. belélei; pl. beléle, art. belélele