Toate definitiile

DEMÂNCÁRE s. f. Mâncare, hrană, bucate; demâncat. – De⁴ + mâncare.

DEMÂNCÁT s. n. (Rar) Demâncare. – De⁴ + mâncat.

DEMÉNT, -Ă, demenți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. Alienat mintal, nebun. 2. Adj. De om nebun; nebunesc. – Din fr. dément, lat. demens, -ntis.

DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Alienație mintală; nebunie. Demență precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. Demență senilă = demență care progresează odată cu vârsta. ♦ Fig. Surescitare intensă. – Din fr. démence, lat. dementia.

DEMENȚIÁL, -Ă, demențiali, -e, adj. Caracteristic unui nebun, care denotă nebunie. [Pr.: -ți-al] – Din fr. démentiel.

DEMÉRS, demersuri, s. n. Acțiune întreprinsă (pe lângă cineva) în susținerea unei cauze; intervenție în scopul obținerii unui anumit rezultat. – De⁴ + mers (după fr. démarche).

DEMÍU, demiuri, s. n. Pardesiu gros, mai puțin călduros decât paltonul. – Din fr. demi „jumătate”.

DEMIÚRG s. m. Nume dat în filosofia lui Platon, creatorului divin care a făurit lumea; creatorul universului; p. ext. principiu activ și creator. [Pr.: -mi-urg] – Din lat. demiurgus, fr. démiurge.

DEMIÚRGIC, -Ă, demiurgici, -ce, adj. De demiurg. [Pr.: -mi-ur-] – Din fr. démiurgique.

DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. Formație savantă din lat. dignus (modificat după lemn < lignum, semn < signum, etc.).

DEMNITÁR, demnitari, s. m. Înalt funcționar al statului. – Din fr. dignitaire (după demn).

DEMNITÁTE, (2) demnități, s. f. 1. Calitatea de a fi demn, atitudine demnă (2); autoritate morală, prestigiu. ♦ Gravitate, măreție. 2. (Mai ales la pl.) Funcție sau însărcinare înaltă în stat; rang. – Din lat. dignitas, -atis (după demn).

DEMOAZÉLĂ, demoazele, s. f. (Franțuzism înv.) Domnișoară, fată nemăritată. – Din fr. demoiselle.

DENOMINÁȚIE, denominații, s. f. (Livr.) Denumire, numire. – Din fr. dénomination.

DENTÁLĂ, dentale, adj.f. (În sintagma) Consoană dentală (și substantivat, f.) = consoană care se articulează prin apropierea vârfului limbii de dinții incisivi superiori sau inferiori. – Din fr. dental.

DEONTOLOGÍE s. f. Doctrină privitoare la normele de conduită și la obligațiile etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale). [Pr.: de-on-] – Din fr. déontologie.

DEPRAVÁ, depravez, vb. I. Refl. (Despre oameni) A ajunge, a deveni depravat; a se corupe. – Din fr. dépraver, lat. depravare.

DEPRAVÁRE, depravări, s. f. Faptul de a se deprava; corupție (2), blestemăție, desfrâu, depravațiune. – V. deprava.

DEPRAVÁT, -Ă, depravați, -te, adj. Descompus din punct de vedere moral; corupt, decăzut, desfrânat. – V. deprava.

DEPRAVAȚIÚNE, depravațiuni, s. f. Depravare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. dépravation, lat. depravatio, -onis.

DESCHÍDERE, deschideri, s. f. I. Acțiunea de a (se) deschide și rezultatul ei. ♦ (La șah) Primele mișcări cu care începe o partidă. ♦ (Sport) Trecere a mingii de către un jucător unui coechipier, pentru a întreprinde o acțiune ofensivă. ◊ Expr. În deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. II. 1. Distanța, depărtarea dintre fălcile (2) unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv (1) de fixare pentru prelucrarea pieselor. ♦ Distanța orizontală dintre marginile spațiului unui gol. 2. Spațiu liber într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare și aerisire sau pentru circulație. ♦ Locul unde apare sau unde se formează o deschizătură, o gaură, o intrare. 3. Loc unde apar la suprafață rocile de adâncime în urma eroziunii (1) scoarței pământului. ◊ Deschidere geologică = loc unde apar, la suprafața pământului, rocile sau mineralele; afloriment. 4. (Lingv.) Lărgimea canalului fonator în timpul articulării unui sunet. [Var.: (pop.) deșchídere s. f.] – V. deschide.

DIÁSPORA s. f. 1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. [Pr.: di-a-] – fr. diaspora.

DIÁTĂ, diate, s. f. (Înv.) Testament; prevedere testamentară. [Pr.: di-a-. – Var.: adiátă s. f.] – Din ngr. díeta.

DICȚIONÁR, dicționare, s. n. Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.

DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină. 2. Ființă ciudată, monstruoasă; namilă, monstru. 3. Ființă, vietate. [Pl. și: dihanii] – Din sl. dyhanije „răsuflare”.

DIHÓNIE, dihonii, s. f. (Reg.) Neînțelegere care degenerează în vrajbă. – Din ngr. dihónia.

DÍNGO s. m. invar. Specie de câine sălbatic din Australia. (Canis dingo) – Din fr. dingo.

DINOCÉRAS, dinocerași, s. m. Mamifer fosil asemănător cu rinocerul, cu caninii foarte dezvoltați. – Din fr. dinocéras.

DINOZÁUR, dinozauri, s. m. Reptilă fosilă uriașă din ordinul dinozaurilor. [Pr.: -za-ur] – Din fr. dinosaure, it. dinosauro.

DISEMINÁRE, diseminări, s. f. Împrăștiere, răspândire (în toate părțile). ◊ Spec. Răspândire pe cale naturală a semințelor, fructelor, polenului etc. în momentul maturizării lor. ◊ Răspândire în organismul unei ființe a agenților unei boli. – După fr. dissémination.