Toate definitiile

DĂSCĂLÍE, (2, 3) dăscălii, s. f. 1. Profesiunea de dascăl. 2. Povață; p. ext. dojană, mustrare. 3. (Înv.) Iscusință, pricepere. – Dascăl + suf. -ie.

DĂSCĂLÍME s. f. (Pop.) Mulțime de dascăli (1), totalitatea dascălilor. ♦ (Înv.) Elevi care urmau o școală de preoți. – Dascăl + suf. -ime.

DĂSCĂLÍRE, dăscăliri, s. f. Acțiunea de a dăscăli și rezultatul ei. – V. dăscăli.

DĂSCĂLÍT, -Ă, dăscăliți, -te, adj. Învățat, povățuit, sfătuit; (despre animale) dresat. – V. dăscăli.

DĂSCĂLITÚRĂ, dăscălituri, s. f. (Rar) Dăscăleală. – Dăscăli + suf. -tură.

DĂSCĂLÍȚĂ, dăscălițe, s. f. (Pop.; rar) Învățătoare (la țară); p. ext. (fam.) profesoară. ♦ Soție de dascăl (1). – Dascăl + suf. -iță.

DĂTĂTÓR, -OÁRE, dătători, -oare, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care dă (ceva). – Dat² + suf. -ător.

DĂULÁ, dăulez, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) slei de puteri; a (se) istovi, a (se) speti, a (se) prăpădi. [Pr.: dă-u-. – Var.: dăhulá, dehulá vb. I] – Et. nec.

DĂULÁRE, dăulări, s. f. (Reg.) Acțiunea de a (se) dăula și rezultatul ei. [Pr.: dă-u-] – V. dăula.

DĂULÁT, -Ă, dăulați, -te, adj. (Reg.) Sleit de puteri, istovit, spetit, prăpădit. ♦ (Despre lucruri) Stricat, ruinat. [Pr.: dă-u-. – Var.: dăhulát, -ă, dehulát, -ă adj.] – V. dăula.

DĂULÍ, dăulesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A jeli, a plânge, a boci pe cineva. [Pr.: dă-u-. Var.: dăolí vb. IV] – Et. nec.

DĂUNÁ, dăunez, vb. I. Intranz. A pricinui (cuiva) o pagubă, o stricăciune; a prejudicia. [Pr.: dă-u-] – Din daună.

DĂUNÁȘ, -Ă, dăunași, -e, s. m. și f. (Reg.) Persoană care a suferit o pierdere; păgubaș. [Pr.: dă-u-] – Daună + suf. -aș.

DĂUNĂTÓR, -OÁRE, dăunători, -oare, adj. Care dăunează; păgubitor, dăunos. ♦ (Substantivat. m.) Ființă care atacă plante sau animale ori produse vegetale sau animale, provocând pagube. [Pr.: dă-u-] – Dăuna + suf. -ător.

DĂÚNĂZI adv. v. deunăzi.

DĂUNÓS, -OÁSĂ, dăunoși, -oase, adj. (Rar) Dăunător; p. ext. lacom. [Pr.: dă-u-] – Daună + suf. -os.

DẤLDORĂ s. f. v. dârdoră.

DẤLMĂ, dâlme, s. f. (Reg.) Formă de relief cu aspect de deal scund, izolat și cu vârful rotunjit. – Probabil contaminare între dâmb și gâlmă.

DÂMB, dâmburi, s. n. Formă de relief mai mică decât dealul; colină. ♦ Ridicătură mică de pământ înălțată la marginea unui șanț, a unei gropi etc. – Din magh. domb.

DÂMBOVIȚEÁN, -Ă, dâmbovițeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în județul Dâmbovița. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din județul Dâmbovița. – Dâmbovița (n. pr.) + suf. -ean.

DÂMBOVIȚEÁNCĂ, dâmbovițence, s. f. Femeie născută și crescută în județul Dâmbovița. ♦ Locuitoare din județul Dâmbovița. – Dâmbovițean + suf. -că.

DÂMBULÉȚ, dâmbulețe, s. n. Diminutiv al lui dâmb; dâmbușor. – Dâmb + suf. -uleț.

DÂMBUȘÓR, dâmbușoare, s. n. Dâmbuleț. – Dâmb + suf. -ușor.

DẤNSUL, DẤNSA, dânșii, dânsele, pron. pers., subst. 1. Pron. pers. (Ca pronume de politețe) El, ea. ◊ Loc. adv. (Pop.) Ca pe dânsul (sau ca pe dânsa) = strașnic, grozav. 2. S. m. și f. (Pop.) Soț, soție. 3. S. f. pl. art. (Pop.; în superstiții) Ielele. [Gen.-dat.: dânsului, dânsei, dânșilor, dânselor] – De⁴ + însul.

DẤRĂ, dâre, s. f. 1. Urmă îngustă și continuă lăsată pe pământ, pe nisip, pe zăpadă pe iarbă etc. de un obiect târât sau de o cantitate mică de lichid, de grăunțe etc. vărsate; p. gener. urmă. ◊ Expr. (Fam.) A face dâră prin barbă = a face începutul, a stabili un obicei (rău), a crea un precedent. 2. Dungă, linie; spec. dungă, rază de lumină. – Din sl. dira.

DE¹ conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și” introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.: leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă...! IV. (În expr.) De ce... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.

DECREPÍT, -Ă, decrepiți, -te, adj. Atins de decrepitudine; ramolit. – Din fr. décrépit, lat. decrepitus.

DECREPITÚDINE s. f. Stare de bătrânețe înaintată, caracterizată prin slăbire excesivă și prin pierderea aproape totală a forțelor vitale; ramolire, ramolisment. ◊ Fig. Decădere extremă, ruină. – Din fr. décrépitude.

DEFERENȚĂ s. f. Respect, stimă, considerație deosebită; condescendență. – Din fr. déférence.

DEFETÍSM s. n. 1. Opinia, părerea, atitudinea celui ce nu are încredere în reușita unei acțiuni; lipsă de încredere. 2. Infracțiune care constă în lansarea, răspândirea sau publicarea, în timp de război, de zvonuri sau informații false, exagerate sau tendențioase, relative la situația economică, politică și socială a țării. – Din fr. défaitisme.