Toate definitiile

DANTÚRĂ, danturi, s. f. 1. Totalitatea dinților unei persoane; p. ext. felul în care sunt înșirați și alcătuiți dinții; dentiție. ◊ Dantură (falsă) = proteză dentară. 2. Ansamblu format din dinții unor organe de mașini sau scule (roți dințate, freze, broșe etc.). – Din fr. denture.

DANȚ s. n. v. dans.

DANȚÁ vb. I. v. dansa.

DANUBIÁN, -Ă, danubieni, -e, adj. Din regiunea Dunării; dunărean. [Pr.: -bi-an] – Din fr. danubien.

DAOÍSM s. n. v. taoism.

DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg. ◊ Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând, ◊ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții conclusive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dáră conj.] – Et. nec.

DAR², daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, dăruit. ◊ Loc. adv. În dar = fără plată, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donație. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. ◊ Sfintele daruri = pâinea și vinul sfințite pentru cuminecătură. II. 1. Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. ◊ Expr. A avea darul să... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea să..., a fi în stare să..., a fi de natură să... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul beției = a fi (sau a deveni) bețiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În concepția creștină) Ajutor pe care îl acordă Dumnezeu omului; milă, har divin. ◊ Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești. – Din sl. darú.

DARÁ s. f. Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului etc. în care se păstrează, se transportă sau se cântărește o marfă. ◊ Expr. Mai mare daraua decât ocaua sau nu face daraua cât ocaua = prea multă osteneală pentru obținerea unui lucru neînsemnat. – Din tc. dara.

DARABÁN s. m. v. dorobanț.

DARABÁNĂ, darabane, s. f. 1. Tobă (mică). ◊ Expr. A bate darabana = a divulga, a da în vileag un secret; a bate toba. A bate darabana în (sau pe) ceva = a bate ritmic în ceva. A vinde (sau a cumpăra) la darabană = a vinde (sau a cumpăra) la mezat. A face (cuiva) spatele darabană = a bate zdravăn (pe cineva). 2. Roată de transmisie făcută din lemn, folosită în anumite instalații de săpare a sondelor. – Din ucr., pol. taraban.

DARABÁNT s. n. v. dorobanț.

DARÁC, darace, s. n. 1. Unealtă de pieptănat și de scărmănat lâna, cânepa sau inul, formată dintr-un sistem de piepteni cu dinți mari de oțel, fixați pe un suport. 2. Mașină de lucru alcătuită din două piese cu suprafețe cilindrice concentrice și cu dinți în formă de cuie, folosită pentru scărmănatul lânii și al altor materiale textile. [Var.: dărác s. n.] – Din tc. tarak, bg. darak.

DARAVÉLĂ s. f. v. daraveră.

DARAVÉRĂ, daraveri, s. f. 1. Pățanie; încurcătură; bucluc, belea. 2. Treburi, interese; afaceri (comerciale), negustorie. [Var.: daravélă s. f.] – Dare + avere (după it. dare et avere).

DÁRĂ conj. v. dar¹.

DÁRĂMITE conj. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atâta, cu atât mai mult; dar¹, dar încă. [Var.: dármite conj.] – Dar(ă) + mi + te.

DÁRDĂ, darde, s. f. (Înv.) Suliță scurtă, armată cu un vârf de oțel, pentru împuns sau pentru aruncat, folosită în evul mediu. ♦ (Rar) Săgeată. – Din pol. darda.

DÁRE, dări, s. f. Acțiunea de a da². ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Cu dare de mână = înstărit, bogat. ♦ Dare de seamă = raport, referat asupra unei activități, unei gestiuni etc. într-o anumită perioadă; prezentare critică a unei scrieri literare sau științifice, recenzie; relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplări etc. Dare la semn = tragere la țintă. Dare în judecată = chemare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. Dare la lumină = publicare, tipărire. Dare pe față (sau în vileag) = divulgare, demascare. ♦ (În evul mediu, la români) Nume generic pentru obligațiile în bani și în natură; impozit. – V. da².

DÁRIE, darii, s. f. Plantă erbacee cu tulpină simplă, cu flori galbene dispuse în spic lung și cu fructe capsule (Pedicularis campestris). – Et. nec.

DÁRMITE conj. v. darămite.

DARN adv. (Înv.; în loc.) În darn = în zadar, degeaba. – Din it. indarnó.

DÁRNIC, -Ă, darnici, -ce, adj. 1. Căruia îi place să dea, să facă daruri; generos, mărinimos. 2. Fig. Bogat, roditor, mănos. – Dar² + suf. -nic.

DARWINIÁN, -Ă, darwinieni, -e, adj. (Rar) Darwinist. [Pr.: -ni-an] – Din fr. darwinien.

DARWINÍSM s. n. Concepție evoluționistă, formulată de naturalistul englez Darwin, care explică originea și evoluția speciilor de animale și de plante prin transformarea treptată a altor specii care au trăit odinioară pe pământ, ca urmare a interacțiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulație, lupta pentru existență și selecția naturală. – Din fr. darwinisme.

DARWINÍST, -Ă, darwiniști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține darwinismului (1); (rar) darwinism. 2. S. m. și f. Adept al darwinismului. – Din fr. darwiniste.

DASCALÉCI s. m. v. dăscălici.

DÁSCĂL, dascăli, s. m. 1. (Înv.) Învățător (la țară); p. ext. profesor. ♦ (Rar) Om de știință; învățat, savant. 2. Fig. Inițiator sau propagator al unei doctrine; îndrumător într-un anumit domeniu. 3. Cântăreț de biserică, diac, psalt, cantor. – Din bg., scr. daskal, Cf. ngr. didáskalos.

DASÚPRA adv. v. deasupra.

DAT¹, daturi, s. n. I. Faptul de a da²; (urmat de determinări introduse prin prep. „la”) efectuare a anumitor operații de prelucrare. Datul la rindea. II. 1. Realitate ca punct de la care se pleacă într-un raționament, într-o discuție; fapt din care rezultă sau se deduc altele; noțiune fundamentală. 2. (În superstiții) Boală care s-ar datora vrăjilor, farmecelor. 3. (În expr.) Așa e datul (cuiva) = așa e soarta (cuiva). – V. da².

DAT², -Ă, dați, -te, adj., s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit; înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz. Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de știință), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotărâri etc. III. S. f. (Reg.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da².