Toate definitiile
DAMNAȚIÚNE, damnațiuni, s. f. (Livr.; în mitologia greco-romană și în religia creștină) Osândire la muncile infernului. [Pr.: -ți-u-. – Var.: damnáție s. f.] – Din fr. damnation, lat. damnatio, -onis.
DÁNĂ, dane, s. f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile și amenajate pentru scoaterea vaselor și manipularea mărfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea mărfurilor (într-un port sau la vamă). 3. Șlep sau grup de șlepuri acostate bord la bord la aceeași dană (1). – Din ngr. dána.
DANCI, danci, s. m. Copil de țigan. – Din țig. den ci „dă-mi ceva”.
DÁNCING, dancinguri, s. n. (Rar) Local de petrecere unde se dansează. [Pr.: dánsing] – Din fr., engl. dancing.
DANDANÁ, dandanale, s. f. (Fam.) 1. Întâmplare neplăcută; belea, bucluc, încurcătură. 2. Zgomot mare, tărăboi; petrecere gălăgioasă. ◊ (Înv.) Clopot de dandana = clopot de alarmă. – Din tc. tantana.
DANDANÁIE s. f. v. dăndănaie.
DÁNDI s. m. Tânăr elegant, îmbrăcat după ultimul jurnal de modă; om de o eleganță prea rafinată, uneori exagerată și ușor ridicolă. [Scris și: dandy. – Pr.: déndi] – Din fr., engl. dandy.
DANDÍSM s. n. Comportare de dandi, ținută de dandi. [Pr.: dendism] – Din fr. dandysme.
DANÉZ, -Ă, danezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Danemarcii sau este originară din Danemarca. 2. Adj. Care aparține Danemarcii sau populației ei; privitor la Danemarca sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă germanică vorbită de danezi. – Din it. danese.
DANG interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul unui clopot sau alt sunet metalic; bang. – Onomatopee.
DANGÁ, dangale, s. f. Semn (literă, cifră) făcut cu fierul roșu sau cu substanțe corosive pe pielea cailor sau a vitelor, pentru a le identifica. – Din tc. danga.
DÁNGĂT, dangăte, s. n. Sunetul prelung al clopotului; bangăt. – Dang + suf. -ăt.
DANIÁN, subst., adj. 1. Subst. Ultimul etaj al cretacicului, caracterizat prin anumte specii de lamelibranhiate, reptile, palmieri etc. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la etajul danianului (1). [Pr.: -ni-an] – Din fr. danien.
DÁNIE, danii, s. f. (Înv.) Faptul de a dărui (avere, bani etc.); (concr.) dar2, donație. ◊ Hrisov (sau act) de danie = act prin care se întărește în scris o donație. ◊ Expr. A face danie (cuiva) = a dărui averea (cuiva). – Din sl. danije.
DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și având caracter religios, de artă sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de mișcări artistice convenționale care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care atrage în horă oameni de diferite vârste și condiții sociale și-i omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.
DANSÁ, dansez, vb. I. Intranz. A executa, după muzică, un dans (1) ◊ Tranz. A dansa un vals. ♦ Fig. A sălta în mișcări ușoare ca de dans (1), a se mișca necontenit, a nu avea astâmpăr. ♦ Tranz. A executa un dans cu cineva, a lua, a invita la dans pe cineva. A dansat toate fetele. [Var.: (pop.) danțá vb. I] – Din fr. danser.
DANSÁNT, -Ă, dansante, adj. Care se dansează. ♦ (Despre serate, petreceri etc.) Cu dans (1), unde se dansează. – Din fr. dansant.
DANSATÓR, -OÁRE, dansatori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care dansează. 2. Persoană a cărei profesiune este dansul (1). – Dansa + suf. -tor.
DANTELÁ, dantelez, vb. I. Tranz. A tăia, a cresta marginea unui lucru, dându-i aspectul unei dantele. – Din fr. denteler.
DANTELARE, dantelări, s. f. Acțiunea de a dantela și rezultatul ei. – V. dantela.
DANTELÁT, -Ă, dantelați, -te, adj. Împodobit cu dantelă. ♦ Cu marginile dințate (sau perforate, ajustate) ca o dantelă. – V. dantela.
DANTÉLĂ, dantele, s. f. Împletitură fină și ușoară cu găurele, reprezentând modele variate, executată (manual sau mecanic) din fire subțiri de ață, de mătase sau de fibre sintetice și folosită ca garnitură la lenjerie, rochii, perdele etc.; horbotă. – Din fr. dentelle.
DANTELĂRÍE, dantelării, s. f. Cantitate mare de dantele; diferite feluri de dantele. ♦ Fig. Contur sinuos care seamănă cu o dantelă. – Dantelă + suf. -ărie.
DANTELÚRĂ, danteluri, s. f. 1. Ornamentație arhitectonică constând din crestături, colțișori, zimți etc. ♦ P. gener. Margine dințată. 2. Totalitatea crestăturilor de pe marginea frunzelor. – Din fr. dentelure.
DANTELÚȚĂ, danteluțe, s. f. Diminutiv al lui dantelă. – Dantelă + suf. -uță.
DANTÉSC, -Ă, dantești, adj. Care aparține lui Dante, caracteristic operei sau concepției lui Dante, în genul operei lui Dante. – Din it. dantesco, fr. dantesque.
DANTOLÓG, -Ă, dantologi, -ge, s. m. și f. Specialist în dantologie. – Din it. dantologo.
DANTOLOGÍE s. f. Studiu al vieții și operei lui Dante. – Din fr. dantologie, it. dantologia.
DANTURÁ, danturez, vb. I. Tranz. A tăia dinții unei roți cu ajutorul unei freze speciale. – Din dantură.
DANTURÁRE, danturări, s. f. Acțiunea de a dantura și rezultatul ei; tăiere la freză a dinților unei roți. – V. dantura.