Toate definitiile

DĂRĂCÍT², -Ă, dărăciți, -te, adj. (Despre lână, cânepă) Care a fost scărmănat cu daracul. – V. dărăci.

DĂRĂCITÓR, -OÁRE, dărăcitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Muncitor specializat în dărăcit, care lucrează la dărăcit. 2. S. n. Perie cu dinți rari de oțel, folosită pentru dărăcit; darac. – Dărăci + suf. -tor.

DĂRĂCITÚRĂ s. f. Material textil dărăcit. – Dărăci + suf. -tură.

DĂRĂPĂNÁ, dărápăn, vb. I. 1. Refl. (La pers. 3) A se ruina, a se distruge; p. ext. a se nărui, a se surpa. 2. Tranz. (Reg.) A-și smulge părul (de jale, de desperare). – Probabil din lat. *derapinare.

DĂRĂPĂNÁRE s. f. Acțiunea de a se dărăpăna; ruinare, năruire, surpare. – V. dărăpăna.

DĂRĂPĂNÁT, -Ă, dărăpănați, -te, adj. (Despre construcții) Gata să se dărâme, deteriorat; p. ext. năruit, surpat. – V. dărăpăna.

DĂRĂPĂNĂTÓR, -OÁRE, dărăpănători, -oare, adj. (Rar) Care ruinează, distruge. – Dărăpăna + suf. -ător.

DĂRĂPĂNĂTÚRĂ, dărăpănături, s. f. Construcție dărăpănată, în ruină. – Dărăpăna + suf. -ătură.

DĂRÂMÁ, dărấm, vb. I. Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ, fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦ Refl. A se prăbuși, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (1). ♦ A demola o clădire (veche). 2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [Var.: (reg.) dărmá vb. I] – Lat. *deramare.

DĂRÂMÁRE, dărâmări, s. f. Acțiunea de a (se) dărâma și rezultatul ei; doborâre; distrugere, nimicire, surpare, ruinare. [Var.: (reg.) dărmáre s. f.] – V. dărâma.

DĂRÂMÁT, -Ă, dărâmați, -te, adj. 1. Prăbușit, surpat; ruinat; fig. nimicit, distrus. 2. (Despre copaci) Cu ramurile, cu frunzele rupte. [Var.: (reg.) dărmát, -ă adj.] – V. dărâma.

DĂRÂMĂTÓR, -OÁRE, dărâmători, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care dărâmă. – Dărâma + suf. -ător.

DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet deprecativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [Var.: dărmătúră s. f.] – Dărâma + suf. -ătură.

DĂRMÁ vb. I. v. dărâma.

DĂRMÁRE s. f. v. dărâmare.

DĂRMÁT, -Ă adj. v. dărâmat.

DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărâmătură.

DĂRNICÍE, dărnicii, s. f. 1. Însușirea de a fi darnic; generozitate, mărinimie. 2. Fig. Abundență, belșug; rodnicie, fertilitate. Dărnicia solului. – Darnic + suf.. -ie.

DĂRUÍ, dăruiesc, vb. IV. 1. Tranz. A da în dar² ceva cuiva; a face cuiva un dar²; a cinsti pe cineva cu ceva. ♦ A înzestra pe cineva cu ceva; a dota. 2. Tranz. A da, a acorda. 3. Tranz. și refl. A (se) consacra, a (se) dedica (unei idei, unui scop). [Prez. ind. și: dắrui] – Din sl. darovati.

DĂRUIÁLĂ, dăruieli, s. f. (Rar) Dăruire. ◊ Loc. adj. De dăruială = dat în dar², dăruit. [Pr.: -ru-ia-] – V. dărui.

DĂRUÍNȚĂ, dăruințe, s. f. (Rar) Dar², donație. – Dărui + suf. -ință.

DĂRUÍRE, dăruiri, s. f. Acțiunea de a (se) dărui și rezultatul ei; dăruială; (concr.) dar². ♦ Fig. Devotament, abnegație, sacrificiu. – V. dărui.

DĂRUITÓR, -OÁRE, dăruitori, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care face un dar²; p. ext. persoană generoasă. [Pr.: -ru-i-] – Dărui + suf. -tor.

DĂSCĂLÁȘ, dăscălași, s. m. (Peior.) Diminutiv al lui dascăl; dăscălici. – Dascăl + suf. -aș.

DĂSCĂLEÁLĂ, dăscăleli, s. f. Faptul de a dăscăli (2); cicăleală, dăscălitură. – Dăscăli + suf. – -eală.

DĂSCĂLÉSC, -EÁSCĂ, dăscălești, adj. De dascăl, al dascălului, caracteristic pentru dascăl; dăscălicesc. – Dascăl + suf. -esc.

DĂSCĂLÉȘTE adv. Ca dascălii. – Dascăl + suf. -ește.

DĂSCĂLÍ, dăscălesc, vb. IV. 1. Tranz. A învăța, a povățui, a sfătui; p. ext. a mustra, a dojeni, 2. Tranz. A bate capul (cuiva); a cicăli. 3. Intranz. (Rar) A exercita profesiunea de dascăl, a funcționa ca dascăl. – Din dascăl.

DĂSCĂLICÉSC, -EÁSCĂ, dăscălicești, adj. (Rar) Dăscălesc. – Dascăl + suf. -icesc.

DĂSCĂLÍCI, dăscălici, s. m. (Rar) Dăscălaș. [Var.: dascaléci s. m.] – Dascăl + suf. -ici.